duminică, 11 decembrie 2011

Episodul 29. Derp: Le deep phillosopher


Să te plimbi pe plajă nu e rău. Din păcate, asupra mea are ceva efecte secundare, respectiv mă izbește o melancolie feroce și mă apucă filozofatul.

Mergeam așadar pe plajă și mi-am reamintit (a câta oară?) de problemele cu casa. Adică desenele și planimetria casei. Am scris pe forum un topic despre asta, și o perioadă nimeni nu l-a băgat în seamă. Am pus niște idei de-ale mele și a început activitatea. Mai întâi timid, cu critici. La modul "Hă, ești și fraier și mocangiu, asta e treaba arhitectului! Vorbește cu unul că e meseria lui, nu te mai da deștept!" Ok, am vorbit. Cu doi, nu doar cu unul. Și..mi-au cam dat cu flit. S-au apucat de treabă, ori la "futu-i mă-sa" ori la "ce vrei tu nu e bine, trebuie să vrei asa cum zic eu că mă pricep mai bine!". Mă, așa o fi, da' ce-mi arăți tu acolo aduce numai vag de tot cu ce am cerut eu. Am prezentat din nou situația pe forum, și au început totuși să apară alte idei...Așa că de unde la început aveam eu una, acum am vreo 5 sau 6 versiuni posibile, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei. Și tot mai apare câte una din când în când.

Și aici se întoarce chestia cu filozofatul. Sigur, e mișto să ai de ales. E bine să poți zice "fac așa, sau dacă vreau fac altfel, sau chiar alt altfel". Dar până unde se întinde bucuria de a avea de unde alege? Cât de subțire este linia între a avea de ales și a înnebuni chinuit de alegerea corectă dintre x variante? Vă zic eu, a naibii de subțire.
Pare fain să fii factorul decisiv. The Decider. Cel cu ultimul cuvânt. Dar dacă vrei să fii cinstit cu tine și să rămâi vertical, puterea deciziei vine la pachet cu responsabilitatea ei. Decizi? Da, e ok. Dar apoi trebuie să poți sta drept și să primești ce vine. Iar ce vine, nu e mereu "de bine". La naiba, aproape niciodată nu e de bine...

Acolo în depărtare, așteptând, e un moment în care va trebui sa înfrunți cuvinte de genul "TU ai vrut să facem așa, TU ai zis că o sa fie bine așa, acum rezolvă! ACUM!!" Și atunci ce-ai să faci? Stai că de fapt nu e vina mea? Să amintești că nu ai vrut să decizi, dar ți s-a spus "Eu nu știu, nu mă pricep, facem cum zici tu"? Nu mai are sens. Lucrurile astea nu au niciodată sens dup-aia.
Nici eu nu mă pricep, dar totuși trebuie să iau decizia. De ce tu și nu el, daca tot suntem la fel de nepricepuți la asta? Because fuck you, that's why! Și desigur, dacă merge prost, cineva trebuie să fie de vină.
E foarte aproape de chestia aia cu "cine se oferă voluntar?" și toată compania face un pas în spate lăsându-te fain frumos "voluntarul". Sigur că te oferi voluntar, nu?
Eu TREBUIE să fiu voluntar...
Așa că studiez într-una cele x variante posibile, căutând combinația care să aducă maximul de confort, minim de cheltuieli, plăcere estetică și funcționalitate. Și sunt conștient că totul e extrem de efemer. Pot munci și decide la un moment dat că am găsit soluția cea mai bună, compromisul optim. E gata? Nu așa repede.
 - Nu e bine
 - Dar cum?
 - Nu știu cum, dar altfel! Hai că am treabă!
Adică are treabă, nu ca tine.

Sigur, dacă inevitabilul oricum se produce, poți adopta o atitudine gen "Fuck it, oricum o dau tot nu-i bine, așa că...why bother?"
Because. Pentru că așa sunt construit. Mintea mea nu mă lasă să nu încerc să fac tot ce pot pentru rezolvarea problemei. Aș vrea să-mi pot băga picioarele și să mă detașez, dar nu reușesc. Iar să arunci vina asupra cuiva, reală sau nu, pe drept sau nu, nu ajută la nimic. Nu rezolvă problema. And ignoring the problem will not solve the problem. Sună cunoscut, nu-i așa?
Probabil de-aia ajung mereu "voluntar". Pentru că atunci când ceva trebuie făcut, decizii TREBUIE luate iar toți ceilalți sunt cuprinși de o dorință subită de a fluiera, brusc interesați de modelul pantofilor proprii sau de zborul înalt al rândunelelor, cineva TREBUIE să facă totuși treaba. Așa că se oferă voluntar...Pentru că TREBUIE. Pentru că altfel, totul se duce fix dracului.
Iar la urmă n-o să mai conteze a cui a fost vina, dacă a contat vreodată. Contează că a fost decizia ta, s-a dovedit greșită și acum trebuie s-o rezolvi. O decizie pe care nu ți-ai dorit-o, dar te-ai trezit cu ea în cârcă. Cumva. Ar putea fi o ocazie bună să reamintești audienței că nu tu ai vrut să fii în postura aia, și că ar face bine atunci când strică ceva să pună și altceva în loc. Doar că asta nu se întâmplă, așa că trebuie s-o iei de la capăt și să încerci să găsești altă soluție la problemă.
Iar chestia asta nu cred că poate fi făcută la nesfârșit. Obosește. Pe mine cel puțin simt că mă obosește. Nu cred că există așa de multe soluții individuale și complet diferite la anumite probleme. Sau poate că sunt, dar lipsa de experiență în domeniu își spune cuvântul. Sunt pus în postura de a lua decizii în mare măsură în necunoștință de cauză, doar bazându-mă pe intuiție și oarece bun simț. Și nu pot să nu fiu conștient că dacă intuiția mă înșeală și dau greș, momentul pomenit mai înainte va deveni o realitate imediată.
Pentru că în momentele alea, nu mai e loc de înțelegere sau compasiune pentru cel din "wrong end of the barrel". Ești o țintă, așa că ai face bine să și stai dracului într-un loc. Nici macar atâta considerație n-ai? Mă faci să muncesc ATÂTA ca să te fac bucăți? Ce fel de devotament e ăsta?

Ce faci în momentul ăla? Probabil nimic. Pentru că deși ești tratat așa cum ești tratat, îți pasă de ce se întâmplă. Și vrei sa iasă bine. Și devii cuprins de îndoieli. Dacă totuși n-am făcut TOT ce se putea face? Dacă totuși au dreptate? Dacă totuși...? Și atunci mândria de a fi ceea ce ești te face să stai drept și să încasezi. Doare, dar undeva înăuntru simți că armura o să reziste, and you’ll live to fight another day. Because if you don’t, who will?

miercuri, 7 decembrie 2011

Episodul 28. La ambasadă

Ei, deci cu ceva vreme în urmă mă sună Teo (de care v-am povestit în episodul cu vizita) că e o petrecere la ambasadă în săptămâna cu 1 decembrie și că să vin și eu. Urma să primesc un mail oficial de la Ambasadă cu invitația.
Ei, am așteptat eu mailul vreo ceva zile, apoi mă sună iar Teo
- Mă, confirmi pentru sâmbătă, poți veni în Jakarta?
- Tu, n-am ce confirma că nu m-a invitat nimeni, iar eu așa de "hai noroc, vă era dor de mine?" nu vin.
- Aaa, păi stai ca trebuie să trimiți un mail la ambasadă, ceva de prezentare, prin care îți anunți oficial prezența aici.
- WTF!? ok, o sa trimit mail, da' eu știu că le-am mai trimis unul pe vremea când mă chinuiam să fac rost de procură.
Ok, am trimis mailul cu pricina, la câteva minute sună telefonul și vorbesc live cu tov.dl. consul, cară mă invită în mod oficial la petrecere și o să primiți mailul cu scrisoarea pe luni. Că asta era cam vineri. Așa că am sunat frumușel la hotel și am făcut și rezervare pentru sâmbătă noapte. All set.
A venit și mailul, și uite ce frumos arată :

         
Buuun, asta a mai rezolvat o problemă, respectiv partea cu îmbrăcatul. Dacă nu știați sau nu va mai amintiți, eu urăsc țoalele de "4 ace". Om de șantier, mă simt evident mult mai bine îmbrăcat "de scandal" decât cu țol festiv. Am avut cu mine și niște pantofi eleganți, am avut și cravată. Că la început nu știam cum e șmenu' p-aci și m-am pregătit și de chestii de-astea nașpa. Da' apoi m-am lămurit cum stă treaba, și am trimis acasă all the fancy stuff.
Mno bun, deci am pregătit plecarea pentru sâmbătă dimineață. Am stat în cumpănă dacă să iau sau nu laptopul cu mine, până la urmă m-am decis să-l iau. Bună idee...
Tocmai mă zdrobeam să fac un cd cu muzici pentru mașină, când sună Teo. Io ăla germanizatu', direct pe felie:
- Auzi, când trebuie să fiu la voi ca să ajungem la timp acolo?
- Păi pe la șase așa ar trebui sa plecăm.
- Ok, e taman bine, ajung la hotel, check-in și apoi vin la voi.
- Dacă vrei, poți să stai la noi, nu te mai duce la hotel.
Am stat eu nițel în cumpănă, apoi am acceptat. Știam de la vizita trecută că nu-i problemă cu locul în ditamai căsocu', așa că tocmai am făcut economie de 100$. Pam-pam.
Ei, și plecăm noi fain frumos, și aproape de Cibadak zic să pornesc navigația să setez destinația către ei. Aveam coordonatele de la vizita precedentă, înainte de China, așa că hai, preferințe > găsite recent > IOC!
Fuuuuuuuuuuuuu....Cum dreaq!!?? Da. Pauză coordonate, pauză locuri vizitate recent. Din nu știu ce motive, navigația mea nu mai ținea minte nimic. Shit, ce dracu fac acuma?
Îl mai țineți minte pe Gru? Liiiiight Buuuulb!
Scot laptoapa, bag modemul, țup pe internet, găsesc mailul de la ei cu coordonatele și adresa, problem solved!
De data asta Deni a fost atent, așa că am ajuns la țanc, cu ceva timp la dispoziție. Adică destul cât să-i cunosc pe Florin și Catălin. Florin e de undeva de prin Vâlcea, lucrează pentru IBM, și era pe picior de plecare spre casă cu ceva Turkish Airlines. așa că nu am avut timp de mai mult decât "salut salut". Cătălin l-a dus la aeroport și s-a întors taman la timp. Am mai stat nițel de vorbă, schimbat cu țoalele "dă petrecere, mâncaț-aș" anf off we go.
Uneori sunt bune și tărăboanțele astea ale lor cu 7 locuri, că acuma eram 5 în mașină și chiar nu avea sens să ne înghesuim.
Ei, prima chestie: se apucă Radu să-i explice șoferului cum se ajunge la ambasadă. În Behasa. Ăla pare că pricepe, și pornim la drum. Chiar a priceput, că am ajuns unde trebuia, deși cu o mică întârziere față de ora stabilită.
Surprizele însă mă așteptau acolo. Prima chestie pe care am remarcat-o, a fost ca erau vreo 10 mașini parcate pe acolo pe lângă ambasadă. Eu mă așteptasem să fie vreo 10 15 invitați cu totul, așa că deja mașinile dădeau cu plus. Adică eram eu minus (habens), că înăuntru erau deja vreo 20 de invitați, plus ambasadorul și consulul și familiile.
Deci sunt destui români în Indonezia. Majoritatea erau acolo de câțiva ani. În medie vreo 5. Mulți păreau sa aibă amintiri comune la modul "mai ții minte, acum 4 când am fost la <insert localitate indoneziană > la cheful ălora de la <insert corporație globală>". Toți vorbeau cu chelnerii în limba locală. Binișor. Toți erau stabiliți aici și fără prea mari gânduri de întoarcere.
Iar invitații au continuat să vină. Până ne-am făcut vreo 30 sau așa ceva.
Bogdan e mai tânăr ca mine cu vreo 5 ani, are un restaurant-bar în Jakarta, și până acum 3 ani a lucrat la  restaurantul hotelului Raffles...în Wafi City. Dubai. Na poftim chestie. Toată mâncarea pentru petrecere a fost pregătită de restaurantul lui.
Vorbește românește cu un accent destul de pronunțat. După cum răsucește cuvintele, aș zice englezesc. Am gândit inițial "ofof, răducioiule..." dar mă înșelam. Bogdan e un personaj foarte internațional. Tatăl lui e român de origine ucraineană (deci deja 50%), mama suedeză. Plecați în Suedia când el era copil, apoi studiile în UK. Brusc, accentul nu mi se pare deloc deranjant, și îl admir sincer că încă mai știe cine e. Nu toți sunt așa. Din nu știu ce motiv, mulți dintre interlocutorii mei amestecau cuvinte englezești în conversație. Sau foloseau expresii traduse, de genul "dar nu face sens tu..."
Revin la Cătălin. Locuiește în Bogor, a venit aici acum vreo 5 ani și nu am reușit sa înțeleg prea bine cum anume. Știu că studiază artele marțiale indoneziene, predă câte ceva, dar cea mai tare fază este că vorbește și behasa (limba oficială indoneziană) și sundaneza, limba locală din West Java. Și le vorbește la modul fluent, fără să caute cuvintele sau să se opintească în pronunție. Admirabil! Desigur, toți mi-au recomandat să învăț limba, că ajută mult mai ales dacă ești pe mult timp aici.
- Voi sunteți de mult timp aici?
- Ei, nu chiar, doar de 4 ani...
- Ok, eu nu cred că stau mai mult de trei.
- Păi de ce? Și unde te duci?
-Mă duc la următorul proiect, unde o fi ăla. Nu mai am destulă energie să învăț limbile locale de peste tot unde o să mă duc. Și nu cred ca-mi place chiar atât de mult în țara asta cât să-mi doresc să stau aici.
Cred că declarația asta nu m-a făcut foarte popular...
Horea (din Cluj) și soția lui britanică, se ocupă amândoi de documentare TV, Ana este consultant pentru un program de reformă în Poliție, Virginia are o școală pentru chelneri pe nave de croazieră și un restaurant în care îi pune pe elevi la practică, Valentina lucrează pentru o firmă de recrutare personal navigant maritim, Iulia este profesoară la o școală, de Bogdan și Cătălin v-am zis...
Normal ca discuțiile s-au făcut pe bisericuțe. Noi ăștia mai de-o vârstă pe marginea piscinei, ăi mai în vârsta mai mult în casă.
Fiind printre cei mai noi în zonă, proaspăt apărut și "recrutat", toată lumea era setată pe modul "aaaa, PalabuhanRatu, da' ce faci acolo?  oooo, ce uber mișto de tine, trăiești în paradis, liniște, aer curat, natură, alea alea!". Le-am zis eu părțile mai puțin interesante ale paradisului, dar nu au părut să înțeleagă. Atitudinea era mai degrabă de "uite și la nerecunoscătorul ăsta..."

- Dar desigur, e așa de frumos că mă tot întreb de ce nu veniți mai des pe acolo.
- Aa, păi e departe, sunt 5 ore de condus, și drumul ăla pe munte sus...
- Ei, eu trebuie să-l parcurg - în sens invers față de voi -  cam de fiecare dată când am nevoie de chestii mai speciale și dichisite, cum ar fi...nu știu...brânză? măsline? cașcaval? carne de porc? Că așa e în paradis, se găsește numai hrana zeilor, nu și a muritorilor.
- Aaaa, deeeci, Cutărică, tu ce ziceai ca ai mai făcut?

Și am stat la palavre până pe la unu și ceva, două. S-o gătat și berea, și ăla cred că a fost semnalul de împrăștiere. Dacă nu se termina, sigur o mai întindeam încă.

luni, 14 noiembrie 2011

Episodul 27. China

Așa cum ameninț de multa vreme, am fost în China. M-a sunat Roth să mă întrebe, pe vremea când am fost la Surabaya pentru cealaltă ședință despre back-feeding, dacă sunt de acord să mă duc la un FAT în China. Am zis că mă duc, așa că s-au apucat de treabă. Am căpătat viză, dar când a venit partea cu zburatul, stai așa că suntem ocupați. Adica OmulNostruDinPanama mi-a zis mie să-mi caut singur zboruri. Airticket24 e un jeg de site, mă trimitea câte 28 de ore cu două schimbări la mama naibii, așa că am reușit până la urmă să găsesc ceva pe plan "local". Adică China Southern Airlines. Din ignoranță, nu am căutat detalii despre ei înainte de zbor. Am presupus că sunt o linie low cost regională și cam atât. Well, wrong. Awfully wrong.

Prima chestie care m-a surprins când m-am urcat în avion a fost spațiul disponibil pentru picioare. Mult frate, clar mai mult decât ce aveam de obicei în 737-le operate de Tarom și infinit mai mult loc decât în 737-le Lion Air cu care am fost la Surabaya. Well, ok, foarte frumos că am loc, dar și în rest s-au mișcat ok. Până una alta, ia să citim ceva din revista de prezentare...
Am găsit ceva în engleză, și hopaaa, nu e chiar regională China Southern asta...Au deja un A380 operațional, încă 4 comandate, plus 10 bucăți B787 comandate, plus 4 bucăți B777 operaționale, plus, plus, plus...Ditamai namila, și unul dintre cele mai mari hub-uri din partea de sud a Chinei, operând de pe aeroportul „de casă” din Guangzhou.

Bun, și ajung eu în Guangzhou, hai să găsesc zborul intern spre Nanjing. N-a fost greu, pentru că ambele zboruri erau operate de China Southern (o să vedeți nițel mai târziu de ce e importantă remarca asta) și aveam deja check-in făcut de la Jakarta și boarding pass-ul în brațe. Așa că am găsit o săgeată mare pe care scria Domestic Flights și m-am descurcat. Deși cică mâncasem ceva în avion, tot îmi era foame așa că m-am băgat într-o cârciumă unde scria „free wi-fi” și am mai halit câte ceva acolo, o bere și câteva alune și uite-așa a trecut timpul. Aeroportul din Guangzhou este mare. Da’ mare de tot. Două aripi, A și B, cu un corp de legătură și o grămadă de porți de îmbarcare. Iar asta fiind zona internațională, nu e chiar asa de aglomerată.
La Nanjing m-a așteptat Liu Yu, partenerul de la contractor. Ne-am urcat în mașină și hai spre Yangzhong. Am mers cam o oră și puțin până acolo. Drumuri bune, nu extraordinare, largi, autostradă cu taxare și o grămadă de camere de urmărire. Cum treceai pe sub un pod ceva, îți și făcea o poză. Cică în caz că se întâmpla ceva, să aibă pe cine să întrebe de sănătate.

Hotelul mare, și nu musai nou. Dar lobby-ul cu adevărat impresionant.













Camera avea o vedere superbă spre...acoperișul clădirii vecine, așa că degeaba am sperat sa fac ceva poze. Dar deși vederea nu era punctul forte, dimensiunile erau! Mare de tot pentru o cameră de hotel, cel puțin comparativ cu ce am mai văzut în alte părți. Curățică, deși mirosea un pic a fum de țigare. Nu, nu cred ca au separație între fumători-nefumători, că nu m-a întrebat nimeni. Dealtfel, tipa de la recepție nu a părut sa ma bage în seamă prea tare, având în vedere ca era colegul Yu acolo cu care sa vorbească pe limba lor.
Io fiind de la țară, cum am văzut TV în cameră, imediat mi-au sticlit ochii „oooo, Discovery...NatGeo...Food Channel...yum yum stuff”. Well, buci cu cârje. Șapte sau opt canale, pe numele lor ccntv 1 pâna la 8. That’s all. Cică patru stele...Mmmkay, asta e.
Pe unul dintre canale, era un film în care un tânăr tovarăș asculta spășit cum un bătrân și mult mai înțelept tovarăș îi făcea morală. Părea cu adevărat nefericit. Apoi mesajul înălțător al partidului a ajuns la el și i-a arătat adevărata cale, că brusc l-a izbit un entuziasm feroce și s-a dus undeva, gonind ca turbatul pe un cal cam fără baftă. Unde a vorbit cu alți tovarăși, la fel de înflăcărați și revoluționari ca și el...And then again, and again. Și m-am gândit „moșule, dacă tot ai venit numai să vorbești, nu era mai bine dacă nu omorai calul ăla de atâta goană?” După uniformele cu stea roșie pe șapcă, am presupus că acțiunea s-ar fi petrecut pe undeva pe la începutul anilor 30, deci ar fi putut răspândi cuvântul partidului prin telefon, nu? Cum am dezvoltat o oarece reticență la BS, am decis că no tv e mai bun decât bad tv afterall...
Aaaa, cablu de net în perete, cu descriere ce fel să te conectezi. Cool. Am încercat. După câteva minute încă mă uitam la o pagină plină de ideograme. Într-un colț, era un buton de unde trebuia sa selectezi „Eglish”. Așa scria. Fără n. Am stat de-am amețit până s-a încărcat pagina aia, redirect de trei ori, pâna la urmă am reușit să mă conectez. Mdea, blogspot.com e blocat, google video e blocat, g-mail se încarcă așa, cu lingurița, să nu cumva să moară cineva dacă vine prea multă informație de-odată. Dar asta e, bine că se încarcă.
A doua zi m-am dat jos la micul dejun. Standard, tip bufet. Nu că aș fi găsit mare lucru de mâncat pe acolo. Trei tipuri de supă, tăiței in deverse forme, și multe alte chestii pe care poate le-aș fi luat poate în considerare pentru prânz. Dar la 8 dimineață? No way! Din fericire erau și niște ouă ochiuri și ceva cașcaval. Și fructe. Ceașca de cafea era...mică. Ceva gen ce se folosește în general pentru expresso. Doar ca ce dădeau ei acolo drept cafea nu era expresso. Nici măcar cafea nu era, că avea gust de ness. Shit. Am băut vreo două în speranța absurdă că o să mă dezmeticească, da’ de pomană. N-am reușit decât sa mă capăt cu un dor subit de budă. Fail.


Testele n-au durat prea mult, iar dupa ce am terminat, hai să mergem la masă cu fabricantul. Cel din dreapta este Liu Yu, prietenul vorbitor de engleză, celalalt e Lei, omul de serviciu de la fabrică.









Așa, să vă zic de prânz. Amenajare standard chinezească, masă rotundă cu platoul central rotativ, multe feluri de mâncare, unele mai ușor identificabile, altele mai puțin. Oricum, toți ma așteptau pe mine, iar eu îi așteptam pe ei ca să văd cum se mănâncă șmecheriile alea. Am constatat că dacă cică e spicy apoi e chiar așa, și ca alunele pot face parte din garnitura oricărui tip de mâncare. S-a băut ceai verde, fierbinte. Interesant modul de preparare, cel puțin pentru mine ca n00b. Pur și simplu pun frunzele de ceai în pahar, apoi adaugă apă fierbinte peste ele. Nu le acopera, nu nimic. Se infuzează singure, și cred că ajuta la ceva digestie că nu m-am simțit niciodată plin sau somnoros după masă, deși am mâncat destul de bine de fiecare dată. Mi-a plăcut mult năzdrăvănia aia de ceai.
La un moment dat ăștia de la fabrică încep sa discute, și-l văd pe Yu că nu mai zice nimic și se uita cam în gol așa. Nu am dat importanță pe moment, dar mi-am amintit un pic mai târziu și îl întreb ce ziceau colegii. Răspuns: "Nu știu, că nu vorbeau dialectul meu. Mă uitam și eu la ei la fel ca și tine...". El fiind din Beijing, vorbea mandarină, iar ăștia fiind din sud, vorbeau cantoneză. Sau invers. Whatever. Fail.

După ce am terminat cu prânzul, i-am dus pe tipi inapoi la fabrica și noi cică ne-am întors în oraș. Care nu arată rău, cel puțin partea pe care am văzut-o eu, dar e industrial. Foarte funcțional, dar cam atât. Blocuri multe, sau case mai sărăcuțe. Și orez întins pe trotuar la uscat.
Și îl întreabă Liu pe tipul de la fabricant, care era desigur localnic: „Ce aveți în oraș de văzut? dpdv turistic, să-i arăt albului...” „Păi, n-avem nimic” Mmmkey. 










Până la urma ne-am urcat în mașină și ne-am dus nițel pe malul râului. Yangtze river, that is. Sau cel puțin un braț secundar, așa mi-au zis. Că e un braț mic, nu brațul principal al râului. Adică asta e un braț mic, secundar. Holy fuck! Nu, chestia aia mică din mijloc e doar așa, un grind. Tot ăsta e brațul de care spuneam...



 


Îl întreb pe Liu cam câți bani o sa coste hotelul, ca să schimb să plătesc. Îmi zice el ca vreo 200$ ar trebui sa fie suficienți.
Să schimbăm deci USD în RBU. No problem, hai la bancă. Ajungem la bancă, ăia se uita la noi, apoi încep să discute ceva. La un moment dat ăla de acolo ia un set de formulare, îmi cere pașaportul și începe să scrie ceva. Nu știu ce. După ce a scris pe vreo 3 pagini, a luat alt formular și dă-i iar...La urmă, deschide pașaportul și începe să copieze litere...I-a luat cam 5 minute să-mi scrie numele. Nu-l condamn, probabil mie mi-ar fi luat mai mult să-l scriu pe al lui. Da’ după asta am aflat că mă cheamă Brăila. Well, nu tocmai, da’ dacă ăla deșteptul dintre ei a zis așa, cine-s eu să mă opun? Ok, cu dolarii în mână și cele 6 pagini de formulare și pașaportul, hai la ghișeu. Se uita cucoana aia la mine, se uita la pașaport, începe să-l răsfoiască. Studiază atent toate paginile, inclusiv vizele de rezidență de Dubai și vizele de Oman, ajunge la pagina cu viza de Indonezia, mai stă doua minute...În cele din urma găsește pagina cu viza chinezească, o studiaza bine de tot, apoi reîncepe odiseea răsfoirii pașaportului. Mai aveam un pic și-mi pierdeam cumpătul, eram gata-gata să izbucnesc în râs, când în cele din urmă a decis că nu sunt un inamic al poporului chinez venit să le fur revoluția și abacele și a purces la scris ceva. Alt formular, desigur, da’ computerizat de data asta. Și dă-i și scrie, și iar ia pașaportul și începe să-l studieze. Între timp, deja și colegul Yu se cam săturase, că se tot muta și el de pe un picior pe altul, chiar daca pe față nu i se citea mai nimic. După multe minute luuungi și chinuitoare, cucoana m-a mai privit o dată (la modul „câine capitalist îmbuibat și trădător al revoluției, pleacă mai repede de la noi!”) și mi-a dat banii, pașaportul și un vraf de copii după toate hârțoagele alea nenorocite.
Așaaaa, cică hai la shopping mall. Mmuhahahahahahhaaaaaaa, păi la un oraș de dimensiunea aia (numa’ vreun milion și ceva de locuitori), magazinul central era la același nivel de suprafață și marfă ca cel din Sukabumi. Clară treabă. Desigur n-am găsit nimic de cumpărat drept suvenir.
-          Mă, am fost în China și am luat ceva... chinezesc?
-          No shit sherlock, io am fost numa’ pân’ la colț și am luat tot ceva chinezesc.
Dooh herpa derp moment...

În fine, după ce am umblat de mi-au intrat picioarele în fund, cică să mergem înapoi la hotel, să mă uit pe hârtii și să pregătesc foile pentru semnat. La hotel, anunț mare că e nuntă. Adică, atât de mare. M-am întrebat dacă tovarășii au citit de mai multe ori (și înțeles) ce au scris pe afișul ăla, mai ales la faza cu „She’ll let you in her mouth”. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, just saying though.






Am urcat la mine în cameră și până a pornit calculatorul mi-am mai aruncat ochii în jur, pe lumină. Nu că aș fi avut mare lucru în plus de văzut, da’ am văzut cartonașul ăsta. A urmat un mic WTF moment. Deja mi-l imaginez pe tovarășu’ secretar de partid (în jur de 60, cu burtă și chelie) sunând la room service și cerând dresuri de damă, chiloți și prezervative...Well, nu trebuia sunat, produsele erau frumos aranjate în sertarul noptierei, complet inocente. Da’ io tot mă gândesc la moacele lor când ajunge factura aia la „financiar” să deconteze delegația.

Cică la cină...Aceeași echipă, plus nevasta unuia dintre cei de la fabrică (șeful de QA/QC). Ce vrei să bei? Eu știind că e mai mult pui și pește, zic „vin alb – white wine”. Ăștia cu ochii lărgiți. Yu: adică lichior? Nu mă neformatatule, vin alb. Mi-a explicat ca la ei vinul este roșu, by default, și alb este ceva gen rachiu, brandy, de-astea. I-am explicat și eu că există și altfel de vin...Of duoamne...
Am mâncat un crab intreg. Desigur, nu ne-au dat și furculițe de-alea speciale cum aveau în Dubai (dar de, era Grand Hyatt, nu Chang Jiao Hotel), așa că probabil nu am mâncat chiar tot ce se putea. Dar foarte gustos. Apoi ceva supă de pui, foarte limpede, cu ceva ou făcut zdrențe prin el, și orez. Adică puneai supă în orez și îl mâncai așa. Ciudat, dar gustos. Au adus fructe la desert și... Roșii cherry lângă pepene. Mmmmkey. Am văzut același aranjament și la micul dejun, dar nu l-am băgat în seamă. Well, se pare că în China roșiile cherry sunt fructe de desert, nu legume. Asta e.

Și am plecat frumușel înapoi spre Nanjing. La aeroport, îmi dă numai un boarding pass și începe să-i explice lui Yu cum e cu moartea căprioarei. Până la urmă devine clar că al doilea zbor e operat de Garuda, nu de China Southern, și deci nu poate să-mi dea boarding pass și pentru zborul Guangzhou-Jakarta. Well, asta e. M-am învârtit pe acolo cât am putut, am reușit sa găsesc în final și mult căutatele suveniruri, și m-am dus la poarta de îmbarcare. Prilej cu care am constatat că eram singurul tip cu ochi rotunzi din avionul ăla. Well, nu-i bai. În Guangzhou a devenit frumos. În primul rând, avionul a plecat cu o oră întârziere din Nanjing. A recuperat cam jumate pe drum, dar oricum m-a lăsat cu doua ore între avioane, și cam fără idei despre unde ar trebui sa fac check-in pentru următorul zbor. Alerg eu de bezmetic prin terminal, căutând disperat International Departures. Găsesc o săgeată, ma duc după ea, ajung la lift, cobor două etaje, ajung la săgeată...care săgeată cica ia liftul în sus. WTF, de acolo vin!! Până la urma m-am lamurit că săgețile erau mai de demult și între timp locul se mai schimbase un pic, am întrebat 5 tovarăși de-ai lor până a reușit unul sa priceapă unde vreau sa ajung și până la urmă am reușit să capăt biletul. Iar am amețit prin terminal în jurul porții de îmbarcare, de data asta căutând un birou de schimb ca mai aveam niște yuani și clar nu mai aveam ce face cu ei. N-am găsit exchange office, dar am găsit un magazinaș cu drăcioare. Iar fătuca aia de acolo era destul de disperată să vândă ceva, încât deși pe etichetă scria 280RMB, mi-a dat năzdrăvănia respectivă cu 235, că atâția bani mai aveam.

Gata.

Ei, nu pot avea pretenția că am văzut China. Am vazut un oraș industrial și două aeroporturi, și nu alea cele mai relevante. Dora a văzut mult mai multe chestii mișto acolo, și sincer, și eu aș vrea să văd lacul ăla de pe lângă Hangzhou de care zicea ea și restul chestiilor frumoase. Sunt sigur că e o țară frumoasă de văzut, dar cred că e mișto să ai ceva ghid care să cunoască parte din obiceiurile și șmecheriile locale.

Episodul 26. Tu vino că noi plecăm

Anunțată din timp, o ședintă la Jakarta nu e mare lucru. Numai că asta n-a vrut să fie ceva normal și banal, așa că a început banal și s-a încheiat apoteotic.
Deci m-a sunat șeful cam pe 2 sau 3 noiembrie cum că Marți 8 Noiembrie este mare ședință mare, da’ mare de tot, la Jakarta, despre back-feeding. Mdea, altă ședință despre același subiect, apa în piuă, două ore de wishful thinking. Din nefericire, de data asta îmi strica mie planurile, pentru că pe 10 deja aveam biletul de avion spre China. Asta însemna o noapte în plus în Jakarta, că nu se punea problema să mă duc marți la ședință, să mă întorc la PelabuhanRatu, apoi miercuri seara să vin înapoi la Jakarta ca joi dimineață să fiu la aeroport. Buun, s-a discutat problema și ok, nu-i bai, rămân miecuri în Jakarta la biroul nostru.
Mare spanac nu era, dar pentru mine era o bătaie de cap în plus, pentru ca în loc să-mi pregatesc bagaj și țoale pentru doua zile în China, a trebuit să-mi pregătesc bagaj pentru trei zile în Jakarta PLUS două zile în China plus încă o zi în Jakarta la întoarcere. Și doar ce-mi cumpărasem rucsac special pentru alea două zile în China. Dacă știam, mi-aș fi luat un alt tip de geantă. Bine, tot o să-mi iau și de-aia până la urmă că prea e mișto, dar ăsta e alt subiect.
Deci luni la prânz eram decis să plec spre Jakarta marți dis de dimineață cu noaptea-n cap, că la 8:30 trebuia sa fiu la birou în Jakarta. Asta însemna să plec de acasă pe la 4. Trezire la 3? Shit, cam strâns. Apoi, vine Edgar și zice: păi și dacă e un accident pe autostradă sau te nimerești pe la 7 în Cicurug (85% șanse), tot întârzii. Mai bine pleci din seara asta, stai peste noapte în Jakarta și mâine ești super ok pentru ședință. Am răsucit problema pe toate fețele și am ajuns la concluzia că e o idee bună de tot. Așa că-l sun pe OmulNostruDinPanama a.k.a Alan să-mi facă rezervarea la hotel pentru o noapte înainte. Suna ăla și apoi îmi zice: "Știi, e o problemă. Încep SEA Games și hotelul e full. Așa ca luni și marți stai la Ambhara, apoi miercuri noapte la Atlet Century Park". Of oooooof, măi măi! Da' asta e treaba, nu comentăm că plătește firma.
Una peste alta, am ajuns la birou marți dimineață, urmând să mă întâlnesc acolo cu colegul meu de șantier. Care coleg locuiește în Jakarta și a rămas acolo din weekend, pentru ședință. Din același motiv ca și mine, nu avea sens sa vina luni dimineață la PelabuhanRatu, ca marți dimineață să se întoarcă la Jakarta. Și am stat eu la povești cu șeful, pâna s-a făcut 9, iar colegul să mai apară, pace!
I-am zis șefului că presupun că ăla s-a dus direct acolo că e cam tălâmb, și noi așteptăm degeaba să vină. Așa că am plecat împreună cu celălalt colg care știa unde e locul faptei. Deci la momentul ăla erau 4 oameni dislocați pentru marea ședință.
Măi și ajungem noi frumos la locul cu pricina. Boul de coleg era acolo și se hlizea ca idiotul când i-am amintit că i-am zis clar de vineri că trebuia să treacă întâi pe la birou și înainte să plece i-am repetat "ne vedem marți dimineață la 8:30 la biroul Dlui Roth". Încălțat imbecil... Deci întrebăm acolo și tovarășii încep sa se uite mai ciudat. Era o ședință deja în desfășurare, da’ nu aia la care trebuia să ajungem noi. Pâna la urmă apare o tante secretară care ne arată un fax scris în limba localnică. Eeeei, și în faxul ăla scria că ședința nu se mai ține la Jakarta ci la PelabuhanRatu. Desigur, cineva considerase că nu e cazul să ne trimită și nouă faxul cu pricina. Mă uit la șefu', el se uită la mine, ne convingem încă o dată că așa stau lucrurile, dar chiar așa, apoi ne întoarcem la mașină. Ne urcăm în spate, ne uităm unul la altul, apoi ne bufnește râsul. Un râs de-ăla colosal. Ridicolul situației era de neimaginat. Dislocă 2 oameni din șantier, apoi mută ședința înapoi în șantier și uită să le spună exact ălora pe care tocmai i-au chemat de acolo. Desigur, subiectul în cauză a fost baza glumelor timp de două zile în birouri, și pe șantier și în Jakarta.
Dar eu nu am mai avut de-a face cu asta pentru că joi dimineață eram în aeroport, gata să plec în China.

duminică, 6 noiembrie 2011

Episodul 25. Vizita

Prolog: Dora, îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care le-ai scris la tine despre paginile de aici. Cred că ai exagerat în favoarea mea, dar oricum îți mulțumesc.

Ei, și ies eu pe terasă ieri dimineață sa admir verdele pajiștii (sincer, e superb dimineața mai ales când cu doar câteva ore în urmă a plouat serios) și-l văd pe lângă piscină pe Nick, proprietarul locului. Ne uitam amândoi la culoarea superbă a ierbii și ne aminteam ca acum 3 săptămâni iarba era cafenie și scorojită și nu-ți puteai imagina că mai iese ceva din ea, iar acum deja trebuie tunsă la două zile, așa mult crește. Incredibil cum se revigorează totul de la ploaie.
Cum nu ne-am mai văzut de ceva vreme și fiind clientul lui fidel, l-am strigat și l-am invitat să stăm de vorbă la o cafea. Și am vorbit noi de unele altele și chestii locale și ce se mai poate face în zonă și alte de-astea. Cică se intenționează construcția unui dig sparge-val ceva mai sus de Ocean Queen, ca să ajute la un port de bărci, și la vreo sută de km mai spre vest cică se face un complex mare, fabrică de ciment și încă ceva. Investiție serioasă rău.
Mno, și îmi zice el la un moment dat: "Bogdan, știi ca în weekendul ăsta o să vină aici doi români, prieteni de-ai mei din Jakarta".
Măi sa fie, români p-aici!? Am înțeles inițial ca ar fi de pe la ambasadă, dar apoi s-a dovedit ca am auzit prost (lucru nu prea de mirare, se știe că-s surd ca o oală).
Auzind eu asemenea veste, după ce l-am lăsat pe Nick să-și vadă de treabă, am început cu dilemele existențiale: Mă, ce fel or fi oamenii ăia? Oare ar trebui să mă port special? Oare ar trebui sa mă îmbrac mai altfel decât șort și tricou? Chestii de-astea. Pâna la urmă am decis că n-are sens să-mi bat capul cu nimic, dar pentru că tot vroiam să fac ceva dulce pentru mine, am zis să fac un chec cu ceva fructe (din compot) și stafide (ne-din-compot) că vorb-aia, românu' tot român, trebuie sa pui ceva pe masă înaintea oaspeților, indiferent cine și cum ar fi ei. Nu dau detalii despre chec, că nu e mare spanac și apoi vorb-aia, "pics or never happen'" sooo, no pics, no glory either. Ideea e că a ieșit satisfăcător, nițel brunet într-o parte dar nu deranjant. Foarte mișto aroma de scorțișoară, bunuț de tot. S-au spus cuvinte frumoase despre checul respectiv la masă, dar numai Radu a mâncat mai mult de o felie. Chestie care desigur mi-a adus aminte de faza deja clasică "Ți-a plăcut? -  Da! Mai vrei? - Nuuuu!"
Radu și Teo sunt niște persoane foarte agreabile, locuiesc în Jakarta de vreo 10 ani (am rămas mască la faza asta) și în general se simt bine aici. El lucrează pentru o firma germană (ceva inginer de construcții civile pe parte hidro - ecluze, diguri, etc) iar ea pentru Allied Pickford, ăia care muta orice și oriunde.
Aș fi vrut să vorbesc mai mult cu ei, dar au venit cu un grup destul de numeros iar Nick a fost cam tot timpul lângă noi, așa că din politețe s-a vorbit iarăși mai mult engleză. Ceea ce a cam "defeat the purpose" pentru mine. Da' decât nimic, bun și-așa. Am băut o bere împreună și apoi ei s-au retras cu gașca la cină, grătare și foc pe plajă și ce-o mai fi fost. Cum au avut grijă să spună "Nick, maybe you pass-by later on", am dedus că dacă aveau chef extra de moaca mea, ar fi lăsat invitația aia fără nume. Dimineață am mai discutat nițeluș la o cafea, și au zis ca or sa mai treacă pe la mine înainte de plecare, cică să mai vorbim nițel.
Well, nu știu când o să fie asta, dacă nu cumva au și uitat, da' mi-am făcut de lucru oricum. Mi-am pus în laptopul celălalt fișierele de care o sa am nevoie în China, am făcut o plimbare pe plajă, am făcut un duș lung și fierbinte, scos carnea din congelator ca să-mi fac ceva de mâncat la prânz, mărunțișuri de-astea casnice.
Așa că acum aștept sa se mai întâmple ceva și eventual sa treacă vremea ca să am și eu cu cine discuta.

joi, 20 octombrie 2011

Episodul 24. Colocatarii

We are not alone!
Desigur, sună a Twilight Zone combinat cu X-Files, da' realitatea este că nu locuiesc singur în bungalowul ăla.
În fiecare dimineață îmi scutur bine pantofii cu care urmează să mă încalț. Cam în 75% din cazuri cineva fuge de-acolo. De obicei e un păianjen mic, o să-l pozez cu altă ocazie. Nu mă deranjează că e și el p-acolo, și sigur nu e capabil sărmanul sa-mi facă nimic chiar dacă "îmi bag picioru'" peste el. La propriu. Dar mi-e teamă că neglijând să fac asta într-o zi o să-l aibe în vizită pe "vără-su ăla marele" și mă trezesc cu ditamai pixda. E păianjen săritor, arată ca o tarantulă în miniatură, deci chiar la dimensiuni mari nu cred că este periculos (în sensul de life endangering) da' sigur poate fi dureros rău. Și dacă mai sunt și alergic la asta...Nu că aș fi (de fapt nu știu, puțin probabil totuși), da' n-am chef să verific.
De șopârlele gekko nu mai zic. Am vreo 3 în casă permanent. Mai sunt vreo 5 sau 6 pe terasă. BTW, Nea Gică s-a mutat pe bungalowul alăturat, trădătorul.


Da' ziceam de ai mei. Ei, am unul prost de tot. E a treia oară când îl găsesc în chiuveta de la bucătărie. Ce dracu' caută p-acolo nu știu. Și se pare că inoxul i-a pus capac, nu mai poate ieși de acolo. Pe geam stă cu ventuzele, de zid se agață cu ghearele și lamelele, dar pe inox se pare că nu merge nimic. Și ma duc eu liniștit să spăl cuțitul, haaa, cine e la mine în chiuvetă? Păcăliciul MO. Prima oară l-am înțeles, nu știa sărmanul că nu mai poate ieși de-acolo. A doua oară am zis "bă, o fi uitat săracu' de el, că-i mic și prost". Da' deja am impresia că e retardat bietul de el. Parc-ar avea creier de șopârlă! Wait...What!? Well, it DOES have a lizzard brain...Altă chestie pe care n-o înțeleg la Păcăliciul MO este că de fiecare dată a trebuit să-l alerg prin chiuvetă ca să-l scot și să-l duc afară. Devine obositor, pe cuvânt. Măcar atât ar putea și el sa facă, să stea locului să-l prind.
Acum să vorbim nițel despre furnici. Am două rase de furnici în casă. Primele sunt mici și roșietice. Mici, adica mici de tot. 2, poate 3mm lungime. Astea le urăsc din tot sufletul, și le-aș extermina cu muuuultă plăcere. Dacă ar fi să-mi manifest deschis sadismul pe cineva, apoi ele sunt ținta preferată. Rămân 3 frimituri pe blatul de lucru, imediat apar 100 de nenorocite de-astea și se învârt în jurul lor. Da' fi-v-ar antenele de râs, duceți-le dreaq la voi la mușuroi și haliți acolo, nu la mine pe masă! Tâmpitele nesimțite mănâncă acolounde au găsit haleala, ca indienii. Și măcar dacă s-ar mulțumi cu asta, da's și nemâncate rau de tot. Dacă se găsește un locușor infim intre două pliuri ale pungii sau plasticului de ambalaj, nenorocitele intră și se apucă de mâncat. Păi mă nesimțitelor, io m-am dus să mănânc la voi în mușuroi!? Totul trebuie sa fie etanș, ca altfel jegoasele imediat se apucă de distrus. Au reușit sa intre și în cutia DE TABLĂ în care erau napolitanele alea. Pe lângă falțul de îmbinare au intrat nemernicele. Desigur nu s-a mai putut alege nimic din conținutul cutiei, că era un mare amestec de foaie de napolitană, cremă și furnici. Bine, napolitanele oricum erau nașpa și nu-mi plăceau, dar considerasem că acea cutie e safe, așa ca mai aveam acolo 3 biscuiți Oreo. Desigur ca au invadat crema și tot ce mai era p-acolo. Masă compactă. Futu-i. Și ăia îmi plăceau! Și erau ultimii! Deci le urăsc! Cu pasiune, aș putea zice.


A doua rasă sunt unele ceva mai mari. Cam 5-7mm lungime, tot roșietice. Astea sunt favoritele mele. Mi-ar place să fie chiar ceva mai mari, chiar dacă una de-aia mare (10mm?) a ciupit-o pe Alex. Probabil nu s-au înțeles cine să puna primul piciorul pe pământ acolo. Așa, ziceam de astea. Ei, astea sunt furnici adevărate frate! Și-au făcut mușuroiul undeva în colțul casei, probabil e ceva crăpătură p-acolo. Nu s-au ridicat decât de vreo două ori pe piciorul mesei, dar numai pe masa din living, nu pe blatul de la bucătărie. Le-am suflat jos și gata. 

 Nu s-au atins de un eventual ciob minuscul de alună scăpat pe jos. Nu tată, astea sunt la VÂNĂTOARE!Carnivore, nu veggie pussies! Kill them all!

Desigur, poate pentru niște firi mai slabe poate părea cam aiurea procesiunea zilnică de insecte killerite care-mi străbate livingul, da' pe mine nu mă interesează. E o zona prin care nu trec prea des, numai când mă încalț și mă descalț, așa că nu-mi e deloc greu să pășesc peste ele. Sunt pur și simplu superbe în eficiența lor, și îmi amintesc de echipele de montaj de la Huf Haus. Mi-ar place sa le văd pe astea mergând și killerindu-le pe alea micile, să mă scape de ele. Pe bune ca le-aș aduce ofrande. La naiba, aș vâna EU fluturi si gâze drept recunoștință. Da' probabil au și ele mândria lor, sau jegoasele alea nici măcar de mâncat n-or fi bune, d-apoi de altceva.






Greieri. Da, am și de-ăia în casă. Mari. Nu știu cât de suculenți ca nu i-am gustat, dar par grași și bine crescuți. Sincer, dacă aș ști o metodă să-i amețesc numa' nițel, mi-ar place să-i las în calea amicelor mele furnici...Mmmmuhahahahahahaaaaa!! :me evil: Și ăștia sunt enervanți. Dacă s-ar mulțumi să țopăie de colo colo pe jos, sa zicem ca nu i-aș băga în seama prea tare. Dar bestiile au aripi. Și zboară. Prost, da' nici nu au bunul simț să recunoască asta și sa lase faza cu zburatul pe seama ălora care stiu s-o facă properly. Buci, se apuca de zburat și se opresc undeva...random. Pe bune, trebuie sa fii imbecil ca un greiere sa zbori așa prin mijlocul nimicului (cam așa cred ca se vede o cameră mare prin ochi de greiere) și de-odată "mă, ia să ma opresc din zburat...aici". Și se oprește în mijloc. Nu vine la final aproach sau să caute un loc liber de aterizat sau ceva. Nu tată, se oprește și pică bolovan, unde s-o nimeri. Că se mai lovesc de geamuri nu e problemă, e chiar mișto sa-i vezi cu dau în geam. Păcat că nu dau mai tare...Da' ieri s-a nimerit un distrus de-ăsta să facă pe aviatorul tocmai când lucram io la friptură. Uitați-vă la asta:

și ziceți drept, vi se pare că i-ar lipsi un greiere gras și negru  din compoziție? Yeah, didn't think so either. Cinci centimetri i-au lipsit și mă porneam pe loc cu genocidul.
So, greierii sunt introduși top position pe black list, urmează un sezon de captură și la furnici și șopârle cu ei.
Ei, și pentru ca v-am arătat friptura înainte de cuptor, uitați-o și după. Da, de data asta a ieșit uber. Mulțam fain Cora pentru ponturi. Deja mă visez făcând și fripturi de vită...

joi, 13 octombrie 2011

Episodul 23. Lasagna

Ei, cică să încerc și treaba asta. Desigur, era planificată de multă vreme. Dar mai cu lenea, mai cu altceva, am tot amânat...Până în seara asta.
Cuprins de un profund avânt revoluționar, am jurat în barbă (sau echivalentul în țepi) să fac astăzi lasagna, chiar dacă e târziu. Din nefericire, problemele au  început de la servici, cu diverse chestii care s-au cerut rezolvate "acum, da' acuuuum". Și cum misery loves company, am oprit în piață la PelabuhanRatu, că zic io în inteligența mea, "e mai mare decât la Cisolok, și sigur găsesc acolo niște ceapă, câteva roșii și un kil de cartofi". Uneori mă uimesc pe mine însumi cât de dobitoc pot fi. Undeva în CCR, piticul isteț de serviciu la pupitru zice clar "bă lache, nu te duce nicăieri că ești în găoaza universului, e târziu, unde dracu' ai văzut tu șomeri să stea târziu la piață?". Câtă dreptate are săracu' de el, și tot nu-l ascult uneori. Așa că i-am zis lui Deni să oprească, ne-am dus în piață și...ne-am întors la fel cum ne-am dus, că nu mai era nimeni. Da, la ora 17:15, nu mai ai de unde să iei o legumă nenorocită în satul ăsta. La magazine nici n-au auzit de așa ceva, deci singura soluție este tot Sukabumi, în weekend. Sau aici la piață, dar dimineața. Că deh, de ce naiba să organizezi programul pieței după programul ălora cinci inși care muncesc? Păi dacă muncesc, înseamnă că au bani să plătească pe cineva să le facă cumpărăturile, nu? Well, se pare că eu sunt excepția de la regulă. Așa că nu am ce face altceva decât să rabd. Și să bombăn. Din plin.
Bun, deci am ajuns acasă, plin de nervi da' complet golit de chef. Am deschis repede compu' să mă uit de rețetă, netul merge din doi în cinci. Iar m-au apucat dracii. După o bere am reușit să mă calmez, am resetat jegul netrebnic de modem și cu chiu, cu vai, am găsit și rețeta de care aveam nevoie. Da, cică trebuie nucușoară pentru sosul Bechamel. Ce, nu stiați? Nu-i bai, ăștia nici nu știu ce-i aia, d-apoi s-o mai și aibă la magazin. E cumplit de enervant să fii zdruncinat din micul tau univers în care te chinui sa te autoconvingi că "well, nu e chiar așa de nașpa, uite, am aia și ailaltă, pot sa fac aia sau ailaltă", mereu vine o zi când realitatea decide să-ți bage un genunchi în ouă și doi bocanci în mufă ca să-ți treacă iluziile. MO, ești tot în găoaza universului, chiar dacă nu pute zilnic a ce pute de obicei o găoază!
Well, iar m-am enervat, că urăsc sa fac lucrurile cu "lasă că merge și fără". Îmi dă un sentiment oribil de superficialitate și delăsare. Și așa sunt leneș din fire, dacă mă mai și complac în asta, e jale.


Mno bun, deci am pregătit cam o treime de ceapă, ca atât mai aveam, patru căței de usturoi serioși de tot, am tocat și o jumate de ardei gras (galben, că de-ăsta  am avut) și cică să mă apuc de sosul de carne. Am fost prevăzător și am scos de aseară carnea din congelator, așa că acum era taman bună de folosit.
Am pus la călit ceapa, usturoiul și ardeiul gras cu niște ulei de măsline, am adăugat și carnea și le-am lăsat nițel la înăbușit. Un pic de apă și o linguriță de concentrat de supă de vită au înlocuit supa de pui pe care o cerea rețeta. Am zis eu că nu are sens să folosesc supă de pui la preparat cu carne de vită. Ce-o ieși, vedem dup-aia. Le-am mai lăsat vreo 20 de minute să fiarbă acolo, am adăugat și un picuț de vin alb, pauză 5 minute, apoi sosul de roșii, potriveala de sare și piper (ooo, da, cât mai mult piper), o încărcătură solidă de busuioc și cimbru și hai la fiert încă un sfert de ora, fără capac să mai scadă nițel.











În timpul ăsta, am ras ultima bucată de mozzzzarelllllla (na, să aibă, să fie, că niciodată nu țin minte care se dublează, z-ul sau l-ul sau amândouă) și ciobul de parmezan. Sosul ragu e gata, l-am dat la o parte de pe foc să fac loc la sosul bechamel. Ăsta ceva mai simplu, numai un picuț de unt, încins cu niște făină, apoi adăugat lapte și fiert nițel să se îngroașe. Da, ce ușor sună din gură și scris, da' mi-a mâncat ficații la cât am amestecat în el, că imediat se prinde de cratiță netrebnicul mizerabil. În sosul ăsta trebuia sa adaug blestemata aia de nucșoară, da' de unde sufletu' meu de-aia? Am pus rozmarin în schimb, că așa am găsit în altă rețetă.

No, cică gata și sosul ăsta.
Deja de aici lucrurile au fost simple. Am uns cu ulei tava, am așezat pe fund două foi de lasagna (slavă domnului, am găsit Barilla în Bogor), sos ragu, sos alb, ceva amestec de parmezan și mozzarela, alt rând de foi, iar sosurile și brânzo-cașcavalul, iar foi și de data asta numai sos alb, și na drăcie că s-a terminat brânza rasă. Nu-i bai, mai avem o bucățică de parmesan, am ras cam jumate din ăla și am salvat onoarea. Am mai pus câteva linguri de sos de roșii să mai dea niște culoare, și cam gata.




Cuptorul era deja de 10 minute pornit la 200C, l-am lăsat la 190 și gata, la cuptor cu drăgălașa.
Întors tava după 20 de minute, reset timerul la alte 20 de minute și gata.



Mă, n-arată rau deloc. Da să mor dacă îmi mai e foame la ora nouă jumate seara!. Îmi vine să mor de draci, că nu știu ce fel să fac. Pofticiosul din mine ar zice să halesc și dă-le naibii, rationalul zice că nu e bine să mai pun și asta pe burta deja supradimensionată pe care o am...
Poftim dilema dreaq!

duminică, 9 octombrie 2011

Episodul 22. Pizza

Măăă, de când mă chinui să fac o pizza. Bun, săptămâna trecută când am fost în drumeție am avut grijă să-mi iau mozarella, ardei gras mai aveam, șuncă aveam, ce mai, numa' nițel timp și chef mai lipseau.
Ziua de azi n-a început prea faimos, respectiv cu o durere de cap serioasă rău de tot. Știți senzația aia, că e un pitic mic acolo înăuntrul capului care taie ceva cu bomfaierul și nu prea are spor? Ei, de-aia! Am dat eu cu un antinevralgic, pe dracu'. S-a oprit din tăiat de-o idee, apoi a luat-o din loc mai abitir. Până la urmă i-am dat două beri și un nurofen și s-a dus dreaq la culcare și el...

Da' până atunci să vă mai zic. Deci după ce am numărat eu de dimineață pân' la una felia de pâine din pungă, am tras concluzia logică și firească: "bă mucles, tre' să fac o pâine-n pana mea, că mâine iară-s muritor de foame!" Mneah, mare spanac, să fac o pâine. Da' până m-am foit, până m-am învârtit, uite s-a făcut de prânz ceasu' și io tot nu pusesem de pâinea aia. Că deh, treabă multă: m-am tuns, am făcut baie, am mai studiat pe net cum e cu casele, de-astea. Ei, pun io fericit de pâine, mă învârteam (cu mai mult sau mai puțîn folos) prin casă (depinde pe cine întrebați) când am auzit cum boncăne aluatul în mașină. Futu-i, asta înseamnă că iar a fost prea uscată făina și mai vrea apă. Am pus eu încă nițică apă...S#@t fuuu*^&**@#$!!!!! Am strâns prea tare de sticlă și a curs sigur mai multă decât trebuia. Well, e clar, dacă nu iese ca lumea tre' să fac alta. Aluatul semăna cu o chestie clisoasă și lipicioasă, cam departe de ce știam eu că se transformă în mod uzual în pâine...Problema e că am uitat de pizza. Bun, nu uitasem de tot, că eram la capitolul uitat pe net după rețete, da' am pierdut din vedere câteva aspecte, oarecum esențiale. Amănunte, cum ar fi: mă boule, unde bagi tu cuptorul în priză, când singura priză din zonă e ocupată cu mașina de pâine? Și aia odată pornită, 3 ore juma' nu mai umbli la ea! Și uite așa mi-am dat seama că abia pe la 4 pot să pun pizza la cuptor, dacă iese. Ow shit, și aluatul pentru blat? Mașina de pâine e ocupată...Mă, serios, mai anapoda de-atât nu se putea să aranjez lucrurile. În fine, cuprins de gânduri negre și înca bântuit de durere de cap, am zis să dau o tură pe plajă, poate-mi trece.
Bine, ideea era și că de două zile sunt cu ochii în computer cam tot timpul. Am tot migălit la planurile alea și cred că de la aia mi s-a tras și durerea de cap. Da' în fine, ideea este că m-am dus la plimbare pe plajă. Se pare ca e perioada din an în care pescarii își cam repară bărcile, pentru ca am văzut multe trase la mal. Uite două din ele, fie în reparație capitală (adevărul e că se vedea putred rău bordajul în zona aia) fie se cunosc elemente din bambus nou (și legaturile se văd clar noi nouțe).










Ei, m-am întors eu relativ ok din plimbare, pâinea mai avea numai un pic până să se termine, așa că am luat decizia măiastră: o să fac aluatul de pizza "ad labam".
Am amestecat eu toate alea p-acolo cum scria la rețetă, da' când să pun drojdia...Degeaba zicea la rețetă că se dizolvă în apa cu zahărul și se lasă să facă spumă, că după atâtea pâini făcute, automat a zburat drojdia peste făină...Well, asta e, mortul de la groapă nu se mai întoarce, așa că mergem înainte! Am făcut aluatul, l-am lăsat să crească vreo juma de oră, și taman bine s-a terminat și pâinea de făcut. Am cioplit niște ardei gras, un pic de ceapă tăiata finuț de tot, câteva ciuperci, am dat mozarella pe răzătoare, am făcut bucățele și șunca, acuma numa' sa fie gata aluatul. 
V-am zis ca am pus cam multa apă la pâine aia, așa-i? Ei, nu îmi făceam mari speranțe cu pâinea aia, da' când a fost gata, rezultatul m-a surprins în mod plăcut! Concluzia? Și dacă ești dobitoc, uneori puțină baftă la momentul oportun salvează situația!. Mno bun, și a trecut vreme, între timp am mai băut o bere și parcă i-a mai pierit și piticului din capul meu cheful de
 muncă șî-a lăsat-o mai moale cu fierăstrăul ăla, așa că m-am apucat de pizza. Am întins eu niște ulei în tava cuptorașului, apoi cu mâinile unse așa bine de tot am întins aluatul în tavă. N-a prea vrut el să stea întins, da' n-a fost după el.
Am măzgălit cum se cuvine cu sosul de roșii (adică chestie de-aia la borcan, gata cu oregano și busuioc în ea, cică), am pus cea mai mare parte din mozarellă, ceapa, ardeiul gras, ciupercile și șunca. Ca o încununare apoteotică (moaaaaa', ce-am scos-o p-asta! ) am pus și restul de mozarella, câteva linguri extra de sos și o jumate de ardei iute tocat mărunt și gata, la cuptor cu ea, 20 min la 190C.

 Când mai avea mai puțin de 10 minute, am întors tava (coace mai puternic în partea din spate), i-am mai dat exact 10 minute pe timer șiiiiiii.... Ia priviți ce-a ieșit!













Nu vă mai spun că după chestia asta a mers berea aia de numa' numa'.
Din nefericire, a mai rămas o bucățică de vreo 10x10 cm...Pur și simplu, n-a mai încăput, deși a fost bună rău de tot.

luni, 3 octombrie 2011

Episodul 21. New toy and more stupidity

Deci am fost în deplasare. Mare ședință mare la Jakarta, cu mari oficiali de la client și ceva politician, sulă de ministru ce dracu' să-l ia o fi fost. O imensă pierdere de timp din punct de vedere profesional, dar o ocazie grozavă să pierd ceva vreme la discuții cu șefii. Da, mai mulți. Că mergând la Jakarta, am discutat nițel cu șeful de proiect, dar a fost în vizita și șeful și mai mare de la Frankfurt. Dar marele succes al călătoriei nu a constat nici în litrii mulți de bere băuți cu ei, nici ședința (marele fâs) ci...
Așa cum ziceam, mă uitam după un alt laptop, replacement pentru ăsta. Nehotărât rău de tot până alatăieri, când m-am nimerit la locul potrivit, la momentul potrivit. Coincidențele sunt extrem de rare, dar de data asta a fost potriveala maximă. Aniversare de ceva 2 sau 3 ani de la înființarea magazinului, reducere la orice și prim urmare aglomerat rău tare. Prețul a devenit brusc mult mai atractiv, deși nici până atunci nu fusese chiar rău. Erau două pixdulice care se dădeau pe ceva hi5 sau altă pițipongeală similară ținând ocupat singurul calculator cu conexiune la net, da' le-am dat nițel la o parte (nu știu de unde atâta tupeu pe mine) și m-am uitat pe ceva prețuri.ro, că vroiam sa aflu neapărat cât costă ceva similar în țară. Ei, și când am văzut eu că prețurile încep de pe la 4800RON, am intrat în fibrilație. Deja mă apucasem să-mi frec mâinile de satisfacție, când tovarășii s-au gândit că e o idee bună să facă un anunț la megafon.

Ideea a fost proastă rău, da' anunțul a fost bun. Adică, megafon, într-un spatiu închis și plin de suprafețe reflectante? Gee, nu face bine la urechi, și se înțelege greu de tot ce spun ăia. Oricum nu înțelegeam mare spanac, dar avantajul e că ăștia din țarile astea dibace folosesc 3 cuvinte în limba lor și 3 în engleză, că în limba lor nu au cuvânt pentru noțiunea respectivă. Așa că bunangan sepalakan special offer unglanandakan ofersi free battery paladong situasi cash bla bla bla and some more bla. Am stat eu nițel să mă gândesc, da’ nu mă simțeam cu mult mai dumirit. Din fericire, lângă mine în aglomerație, un tip înalt și cu moacă normală. Adică 99% olandez. Desigur, cu nevastă localnică. Și mă pune aghiuță și întreb "ce a zis acum?"
Aaaand...Jackpot! „Aaa, păi cică la plata cash capeți ofertă specială bateria suplimentară gratis. Oferta e valabilă O ORĂ”.
Chestia asta m-a dat pe spate. Banca era încă deschisă, și relativ aproape. Am reușit să scot bani și să mă întorc...Așa că pentru 1250$, am luat un sony vaio vpcsb16fg.

Bun, ce am reușit eu să văd pâna acum, e că web-cam-ul e de kkolu față de asta de la HP. Da' mă, 11 ore autonomie pentru mai puțin de 2 kile? Urmează să rad grămada de crap-ware cu care a venit și să instalez ce am eu nevoie. Ceva poze:

Diferența de gabarit este clară, chiar dacă Sony are deja bateria suplimentară atașată.










Fără bateria suplimentară, Sony este cam cât e HP-ul fără capac, dar la jumătate ca greutate.

 











Și deschise.
 

 






Buuuun, și ajung eu ieri acasă, rupt în gură de obosit și de flămând și primul lucru pe care l-am sesizat a fost ca mirosea ciudat. Adică a vopsea ceva. Aprind eu lumina și ce să vezi? Mi-au făcut dulapul pentru tacâmuri! Ooooo, minune mare! Ok, dau eu roată și...deflating. 
Asta e ideea lor despre un dulap cu 3 sertare și restul locului rafturi. 


Mă, deci ori sunt proști, ori sunt dobitoci, ori sunt pur și simplu retarzi. Am făcut o schiță pe care le-am dat-o în care am indicat clar ce vreau și care era ideea de bază a dulapului. Trei sertare, și ceva rafturi în locul rămas. Sertarul de sus să aibă dimensiunea A x B ca să încapă suportul de tacâmuri, restul nu contează. Rezultatul? Ta naaaa!


Am făcut special schița în așa fel ca să fie cât mai ieftin și mai simplu de executat. Da’ a citit cineva? Sau a înțeles? Imbecili, dobitoci oligofreni. Așa că au stricat material pe 3 sertare inutile în loc să...wait, cineva a avut o sclipire de bun simț, da' a lăsat-o să treacă, probabil de teama că ar fi fost renegat de tovarășii lui pentru bun simț și uz ilegal de creier : 


Da bou' tatii, ai simțit tu că e ceva legat de dimensiunea aia, da' nu destul.
Desigur că nu a auzit nimeni de șine și role, așa că dacă tragi nițel mai îndârjit de sertar îți vine peste picioare cu tot conținutul cu tot, da’ astea-s deja detalii.
Dar CÂT DE GREU e să citești dracului un desen pe care scrie clar dimensiunea INTERIOARĂ a sertarului și scrie și PENTRU CE? Well, ATÂT de greu. Și da, am scris totul cu litere de tipar, că poate scrisul meu de mână nu e destul de citeț. Inutil...Sigur, cel mai probabil, în spiritul local de "doar n-o să recunosc că-s imbecil și analfabet, cum să mă cobor să întreb ce scrie acolo?", un oarece Dorel-Bambang a decis că e destul de bine și așa. Pwwla mea, a vrut sertare? I-am făcut sertare. Ba încă de două ori mai multe decât a cerut! Sunt complet inutile, da' cui îi pasă?
Bonus: încă miroase a vopsea care în unele locuri se  și ia pe degete. Se vede în prima poză cât de drepte au fost tăiate scândurile părților frontale ale sertarelor. Proudly made in Indonesia. Să-mi bag...

miercuri, 28 septembrie 2011

Episodul 20. Proastă rău


NU înțeleg de ce unii oameni trebuie să-și bage nasul unde nu e treaba lor. Da, m-am enervat iar. De data asta, madama aia care îmi face curat prin casă cât îs eu pe la lucru. Mă, îmi rămăsese suportul ăla de carton de la 24pack-ul de Heineken luat din Jakarta. Practic, o tavă de carton, pe care o adaptasem deja nevoilor mele. În ea stăteau frumos aranjati cartofii, ceapa și usturoiul (fiecare în punga lui), alături de cutiile de schweppes și apa minerală. Ordonat, frumos și elegant. Lada cea nouă cu sticlele de bere era sub raft, ascunsă vederilor pizmașe. Și vin acasă și...totul schimbat. Tava la gunoi, lada cu sticlele de bere urcată pe raft, cartofii și restul puse claie peste grămadă într-un colț în aceeași pungă, de-a valma cu insecticidul contra furnicilor. Pe cuvânt, am zis că mă duc după ea și o bat de-o omor. Nu e în stare să dea dracului cu mopul în baie, da’ îmi schimbă mie aranjamentele. Păi vaca domnului, lada aia de sticle era aranjată în așa fel încât sa pot scoate imediat niște sticle să le bag la frigider. Cutiile alea de schweppes erau puse acolo ca să țină cât de cât la un loc cartofii. Așa cum le-a „aranjat” ea, ca sa scot două sticle din ladă trebuie întâi să dau la o parte cutiile (care oricum stau în echilibru pe capacul lăzii), sa dau lada jos de pe raft (că nu ai loc să deschizi capacele), scot sticlele, pun la loc capacele, urca lada pe raft, pun la loc cutiile pe capac. Asta în loc să trag lada de sub raft (alunecă foarte frumos pe gresie), scot două sticle, închid capacele cu aceeași mână, împing lada la loc cu piciorul. Easy. Nice. Neat. Noooo, trebuie ea s-o facă pe deșteapta. Păi mă balabustă distrusă, dacă aveai ceva între urechi nu erai femeie de servici în găoaza universului măăăă! Și cel mai tare mă oftică faptul că mi-a aruncat tava și nu pot să revin la setup-ul inițial.
Chestia asta eu chiar nu o înțeleg. Daca era vorba de lene, înțelegeam. Și mie îmi e lene, de cele mai multe ori. Da’ la naiba, nu strica nimic. Dar nu văd de ce și-ar pierde cineva timpul schimbând ceva ce a fost pus într-un anume fel de stăpânul locului. La fel face cu tacâmurile. De obicei eu nu las nimic nespălat. Uneori le pun la loc, alteori le las numai în suportul de scurs. Mă, nu le-o pune de două ori în același loc, și nici omorâtă nu le pune unde stau când NU trebuie să facă nimic. La fel făcea la început și cu hainele spălate. Le punea pe unde credea ea, muta altele, cum îi trăznea prin cap. Acolo măcar s-a învățat, acum le lasă teanc în cameră și mi le pun singur la loc. Oricum e mai bine decât să muncesc de două ori. Oare cât de greu o fi să lași lucrurile acolo unde le e locul? Mereu am făcut crize de nervi pe chestia asta. Mă frate, ai intrat la mine în birou și era ușa întredeschisă? Las-o dracului tot așa și când pleci, ca e ușa mea nu a ta. Ai luat ceva? Ia frate că nu mă îngrop cu ele, da’ pune-l la loc de unde l-ai luat, nu să caut eu să înnebunesc la locul LUI, iar el sa fie la dracu’ cu cărți că ți-a fost lene să-l pui înapoi de unde l-ai luat. Pfoaaaa, ce de nervi. 
Vin azi de la servici, și găsesc iarăsi jumate din lucruri puse anapoda. De data asta am râs, e prea proastă ca să ma mai agit din cauza ei.

Am luat din Bogor niște plicuri cu concentrat de supă tom-yam. Citesc eu pe ambalaj, adaugă apă și fructele de mare și gata supa. Uaaaa, ce fain! Și mă apuc eu zilele trecute zor nevoie, sa fac o supă. Mai aveam niște urme de carne de pe căpățâna tonului luat când au fost fetele aici, și mai aveam și niște creveți congelați, zic taman bine! Bun, pun eu apa la fiert, desfac plicul. Înăuntru, un fel de pastă roșcat închis. Mno bine, așa să-i ramână numele. Am amestecat eu drăcia aia, și înainte sa pun peștele și creveții conform indicațiilor, mi-a dat Șefu’ ideea cea buna să gust.
Ooooooo...ribil !
În afară de faptul ca mi-au amorțit instant toate papilele gustative (care au mai scăpat nearse, that is) jegul respectiv nu avea nici un gust. Păi ma, io când haleam respectiva supă la Lemon Grass în Batutta cu Nick, aia era aromată și gustoasă și tot ce vrei, chiar dacă lăcrimai pâna te obișnuiai cu ea. Vai de mine ce de nervi, și ce sictir m-a luat...Era imediat după eclerele alea, disperare profundă. Oricum am zis că am avut totuși noroc să gust înainte, ca altfel puneam și carnea (peștele și creveții) și le stricam și pe alea.
Aseară am zis ca e timpul să reparăm lucrurile, așa ca am încropit rapid o ciorbă de pește, după rețetă de pe net, desigur.
Am pus o ceapă enormă (sau aproape, că folosisem deja o treime din ea la altceva) ceva morcov, ceva țelină, ceva pătrunjel rădăcină și o jumate de ardei gras. Suficiente legume pentru câtă zeamă urma sa iasă. Le-am călit în ceva ulei de palmier (și ăsta se termină, ar trebui sa rezolv problema), și cât le agitam pe-astea pe foc am pus niște apă la încălzit pe focul mare. Nu i-a luat mult sa fiarbă, așa că am zis să sting legumele. Mno, v-am zis că era pe focul mare, nu? Meh, cât de dobitoc să fii să vrei să iei cu mâna cratița care a fost pe focul mare? Well, așa cât mine de dobitoc! F@#k, S#^t, băăăăăă!!!!! Desigur, flacăra de la ochiul mare este suficient de întinsă încât să încingă la maxim mânerele, așa că m-am fript de m-au luat toți dracii (am verificat, nu rămăsese nici un drac care să nu mă fi luat). În fine, dupa oarece pauza de înjurat meșteșugarește (nu cred ca m-am repetat de mai mult de doua ori în cinci minute) aveam legumele cu apa pe focul normal și fierbeți mă, pâna îmi aduc aminte de voi. Sau până se dezgheață peștele și creveții, whatever comes first. Well, mi-am adus aminte de ele, că dacă era sa aștept până se dezghețau alea, și acum tot asta făceam. Le-am ajutat cu un pic de apă la temperatura camerei să se desfacă din gheață și le-am lăsat la scurs. Am pus peste legume niște piure de roșii (era mai fain dacă aveam chopped tomatoes, da’ bun și ăsta în lipsa de) și le-am mai lăsat nițel la fiert. Am potrivit de sare zeama (buci, am pus delicat că de-aia mi-a adus Vio delicat) și am adăugat și borșul. Le-am lăsat sa clocotească un pic numai și pac și mortăciunile. Pus ceasul de la cuptoraș să mă anunțe când au trecut 20 de minute. Până atunci, am tocat mărunțel un ardei iute (de-ăla roșu) și l-am lăsat pe fund să aștepte. Când s-au terminat cele 20 de minute, am pus și ardeiul și am mai dat zece minute de fiert în draci. Cam atât. Am oprit focul, aruncat o mână zdravănă de leuștean, zdup capacul la aburit și gata ciorbela fraților! Am încercat s-o gust sa văd ce a ieșit, dar n-am reușit decât să mă frig îngrozitor. În schimb, m-am răzbunat azi. A ieșit foarte gustoasă, poate un pic mai sarată decât de obicei, dar nu se pune problema să fie de ne mâncat. Tonul este un pește prea uscat ca să se potrivească, în schimb creveții sunt superbi în ciorbă.