Episodul 40. Aniversare...

Da dragii moșului, s-a făcut un an de când sunt pe meleagurile astea. Nu că ar fi băgat de seama cineva, nu. Dacă până și eu am uitat, de ce ar fi ținut minte altcineva? Și dacă și-ar fi adus aminte, what difference does it makes?
Bine, ieri am fost ocupat la Imigrasi să rezolv cu extinderea vizei. Că vorb-aia, trebuie aplicasi la imigrasi și tot restul.
Aplicasi, imigrasi, renovasi, inspecsi, polisi, konstruksi, sertificasi, manajemen, enjiniring, parkir and so on, and so forth. E chiar mișto, că poți înțelege chestii de bază chiar dacă între cuvintele de tipul ăsta mai apar și tutup masuk hati-hati keluar și încurcătura standard de dipnabnagkanganten_mjjjjrtttwtf! Ah, și bomboana de pe colivă, am văzut scris pe un camion al companiei petroliere (PERTAMINA) scris "jipiel". Așa, ca un cuvânt separat, nu acronim. Pathetic...
Chestie care îmi aduce aminte de Mahmud (safety officer la AREVA) care îi zicea lui Nick că "I spoke broken Malayalam, Sir". Adică punea "-la" la sfârșitul cuvântului englezesc și aia era malayalam. Bine, adevărul e că suna foarte aproape de original, limba aia fiind cunoscută ca având în componență doar câteva sunete: p, r, l, a și cam atât. Așa că hamerla ladderla spannerla.
Mno bun, să revenim la oile noastre. Deci înainte de sărbători (săptămâna trecută, that is) am fost iar la ei, în încercarea de a rezolva problema cu viza. Doar că atunci, fiind miercurea aia ultima zi înainte de un weekend foaaaaarte lung, sistemul saracul de el "s-a blocat" și nu a mai putut fi repornit. Al naibii sistem, cum s-a stricat el cu 4 ore înainte de sfârșitul programului exact în ziua de dinaintea sărbătorilor...Well, având în vedere că nu are sens să te duci acolo și să urli în fața ghișeului "buuuuuulllshiiiiit!!!" a rămas să revin. Ceea ce am și făcut, ieri.
Am plecat normal de acasă, trecut pe la birou, ajuns la Imigrasi pe la 13:30, nu cred că a durat mai mult de trei sferturi de oră toată afacerea, cu așteptat cu tot. Frumos, destul de bine (și surprinzător) organizat pentru tovarășii ăștia, așa că am plecat la oarece cumpărături. Ei, pe la 16:30 eram gata și cu alea, și la 16:45 ieșeam din parcarea mall-ului. Mă așteptam să pierd mai mult timp în Jakarta, fiind ora de vârf și tot restul, dar am ieșit cu bine pe autostradă, ok și la ieșirea de la Ciawi, și apoi...s-a cam dus dreaq norocul. Stai, și stai și apoi mai stai nițel. Ori te grăbești undeva? Deci verificați asta afară :lol: La ora 16:45 navi spune 152 km până acasă la Ocean Queen. Am parcat în fața vilei la 23:30, după ce Deni a condus ca la raliu pe serpentinele de după Cibadak.
Așa încât, momentul aniversar (24 Mai, ora 15:40) s-a cam pierdut în negură. Și Bintang, că la ora aia probabil haleam și halbeream în 99's, lângă Ranch Market.

De ziua în sine v-am zis până aici. Acum să zicem câte ceva și despre semnificația în sine a momentului. Partea psihologico-pufi, aia care nu se vede cu ochiul ne-dilatat.
Vremea e în continuare foarte capricioasă. Nu știu cum arată în mod normal sezoanele la ăștia, da' ăsta cu ploaia trebuia să se fi dus în spume și să înceapă ăla uscatul. Hai, o ploaie la două săptămâni nu e bai, ba chiar benefică pentru verdeață. La două săptămâni am zis, nu la două zile! M-am legat de vreme pentru ca asta se leagă foarte strâns de șantier. Un an de zile pe șantier...
E enervant șantierul ăsta. Și vremea. Luni e soare și frumos. Marți dimineață la fel. Adică tocmai bine când faci inspecția săptămânală (Which is complete bullshit, e doar pierdere de vreme, dacă nu face nimeni nimic să rezolve problemele văzute. În fiecare săptămână e același lucru, vedem aceeași mizerie, de luni de zile. Nimeni nu dă doi bani. Și eu și Edgar ne țipăm plămânii, arătăm cu deștu', so what?). Crăpăm de cald trei ore în șantier, înotând în noroi și mizerie, iar după amiază începe să plouă. Și dă-i și plouă...O ține așa vreo 4 ore, cât să fie sigur că s-a făcut la loc tot noroiul care doar ce se uscase. Apoi se face iar cald și soare. Mult mai cald, adică. Asta ca sa nu va gândiți că se răcorește cumva în timpul ploii. Nu, e doar mult mai umed. Soare se face până sâmbătă la prânz vreau să spun, că doar n-o să fie vreme faină în weekend, nu? Și tot așa ciclic, natura râde de mine la modul cel mai ticălos, ca o hienă nemernică pusă pe glume proaste.
Șantierul...În alte locuri, în jumate de an deja aveam o grămadă de sisteme gata. Aici nu e nimic gata de funcționare. Bucățele ici și colo, jumătăți de sisteme, țevi gata, cabluri gata, hopa, nici un instrument instalat. Instrumente instalate, ok, no problem, doar că nu e nimic configurat în DCS. Ok, hai că le configurăm acum. Ete na, pe ce să le configurezi, că dulapul unde ar trebui sa ajungă toate semnalele astea nu e cablat încă. Cum nu e cablat? Așa bine, ca aici se pare ca niciodată nu știe stânga ce face dreapta, iar dacă le zici chinezilor "Cine este Chief Commissioning Engneer în proiectul ăsta?" ți-l arată pe unul mic și slab care stă într-un colț, nu vorbește engleză (obviously) și care în general arată ca și cum și-ar dori să fie în orice alt loc în afară de ăla. Iar lucrurile continuă similar cu tot restul. În ritmul ăsta, în loc să stau aici doi ani, o să am de stat vreo 4. E bine, sau e rău?
Păi asta ne aduce înapoi la cifra asta frumoasă, un an, si la restul bullshitului filozofic.
Reciteam ce am scris anul trecut pe vremea asta, și îmi dau seama că eram calm. Probabil latura fatalistă din mine a reușit să convingă restul că "se poate și mai rău". Și probabil chiar așa e, din câte mi-a povestit Edgar despre Sudan și  Saudi...Adică sigur așa e, dintr-un punct de vedere cel puțin.
Nu îmi place chestia asta cu "lasă că-i bine și așa". Nu mi-a plăcut niciodată, și nu cred că am de gând să încep acum. Doar că stilul ăsta ciclic în care se împing limitele acceptabilului e nesuferit. Stai și tu ca un Derp normal și îți deguști berea, și îți zici că "hey, this isn't THAT bad, isn't it?". Doar că Mr. Brain decide că e timpul pentru nițel trolling și îți amintește de chestii de gen Dubai, Siara bedah, autostradă, călatorii frumoase, Musandam, Germania, și alte asemenea. Și desigur că parcă berea nu mai are gust chiar așa de bun (fuck, Becks e mai bună iar Urquell Pilsner ce să mai vorbim, asta e bere sau ce dreaq e?), îți dai seama că e futere de cald și te bâzâie niște insecte, dacă vrei să mănânci cam trebuie să-ți faci, dacă vrei să pleci undeva trebuie să suni șoferul și să speri că e disponibil, și doamne fere să îți lipsească ceva din frigider sau din baie, că ai pus-o elegant de tot. Toate chestiile cu care abia reușisei să te împaci în sinea ta, revin ca un bumerang/tren și te terciuiesc deplin. Zbaaang, no more tits. Sorry, I meant teeth. Ah, and you're pissing blood. And puking your own liver out. And your spine is broken in three places. That kind of things. Otherwise, you're just fine...
Și apoi apare efectul de domino. Și lucrurile care te enervau numai într-o oarecare măsură încep sa ți se pară complet de neacceptat, și iar și iar și te trezești urlând. Și vrei să omori pe cineva, să strici, să îți verși furia într-un anume fel sau măcar să găsești un vinovat pentru mizeria respectivă și...
Ești singur. Nu e nimeni în jurul tău. Nimeni căruia să i te plângi sau cu care să poți concluziona filozofic "well, this sucks" în timp ce deschizi altă cutie de bere, sau  măcar cineva pe care să-l bați la sânge. Așa, just for kicks. Vrei să spargi un vas ceva dar bucata rațională din creier îți reamintește că e foarte posibil să nu poți înlocui chestia respectivă decât peste 3 săptămâni, și asta dacă o să ai timp. Și furia fierbe în tine și încet-încet se transformă în disperare. Nici măcar să fii furios nu mai poți, pentru că nu ajută la nimic.
Și uite-așa fain-mișto te transformi într-o legumă modernă: pe afară arăți ca în poză, ba chiar mai bine, dar pe dinăuntru ești aproape congelat, și sigur nu mai ai aceeași savoare pe care o aveai odată. Te-ai transformat într-o poză prăfuită a ceea ce erai, și habar n-ai când ți s-a întâmplat asta. "Back in my days" devine ceva al dracului de real și tangibil și îți dai seama că ești bătrân. Foarte batrân.
Și totuși, ce te mai ține în funcțiune?
Păi tot efectul ăla de domino, care e cumva ciclic. Pentru că după ce ajungi în starea aia de disperare și depresie, exact imaginile care te-au adus acolo (Dubai, Siara, Germania, etc.) te ajută să-ți revii. Și te gândești la lucrurile pe care le-ai avut și la momentele pe care le-ai trăit, și te gândești "Fuck yeah, am fost acolo. Am avut o viață frumoasă, am văzut și am trăit lucruri la care alții nici nu visează. Bieții de ei, ce săracă trebuie să fie lumea lor...Nici măcar nu au amintiri frumoase, d-apoi altceva. Et in Arcadia ego..."
Eh, și uite un gând dintr-ăsta te face să zâmbești în sinea ta, ștergi pe furiș lacrima care s-a adunat în colțul ochiului (well, sigur a fost ceva gâză, mi-a dat în ochi) și iei o halbă ținută câteva minute în congelator, deschizi o bere rece...Și constați că e ultima pentru că ai uitat să iei data trecută când ai fost la magazin și iar te apucă dracii. Ce ziceam mai devreme? Ciclic, da.
Pentru că ciclic pare să fie cuvântul definitoriu pentru viața de aici. Plictiseala alternează cu momentele când nu știi ce să faci mai întâi, apoi stările de nervi alternează cu cele de calm și relaxare, și tot așa. Probabil schimbările astea sunt benefice. Dar la un moment dat încep să se simta limitările. Locul e o cușcă în sine. Una nu foarte mare. Și deși lucrurile alternează suficient de des cât să nu o iei razna imediat, nu alternează suficient de rar, iar senzația de nou sau inedit se tocește cu repeziciune.
- Ce faci vecine?
- Bine vecine. Ce-ți fac copiii?
- Bine vecine. Și ai mei, și ai tăi?
- Bine vecine. Salut vecine.
Neverending story.
Fuck, cred că iar am nevoie de o plecare undeva, să mai fac plinul cu lume normală și civilizație. Da' n-am unde. Sunt un pește mirat într-un acvariu second hand.

Episodul 39. Telefonul

Dacă nu știați, aflați acum. Telefonul meu a fost grav(id) bolnav.
Simptomele de cancer au început de mai multă vreme, cu apăsat din ce în ce mai greu tastele. Nu, nu e vorba de efort. Vreau să spun că apăsam de câte trei ori ca să ia comanda o dată.
Cam luna trecută pe vremea asta, a avut primul atac cerebral. Slide cover, în loc să apară ecranul normal de după deblocare, s-a întâmplat exact...nimic. Apăsam de tasta de apel de mi se tocea dejjjtul și tot degeaba. Am zis inițial că s-au murdărit contactele și e cazul să-l curăț nițel cu oarece produse alcoolice. N-am scule, așa că am desfăcut ce șuruburi am putut cu vârful briceagului, dar nu am reușit sa ajung la locul faptei. Două șuruburi sunt ascunse într-un fel de tunel, și vârful briceagului era prea lat ca să încapă acolo. În plus, am cam văzut că în alte părți (vizibile cu ochiul nedilatat) erau micro-întrerupatoare, deci șansele să fie contacte oxidate dincolo era din ce în ce mai reduse...La doar câteva zile distanță, un nou atac. De data asta, S5200-le meu viteaz a dat ochii peste cap și a înțepenit cu limba scoasă. Cam așa , adică:

Am luat decizia (ero(t)ică de-altfel) să îmi iau telefon nou, mai ales după ce am constatat că ăsta e în serviciu deja de 3 ani. In phone years, that equals (at least) 30 human years, trust me!
Am făcut oareșce săpături arheologice, investigații, interviuri, și m-am decis la un Motorola Defy+. Gorilla glass, IP67, taman bun pentru zona asta ploioasă. Plus că e smart phone. Adică, măcar unul din noi să fie smart, nu?
Am căutat modelul în Jakarta, dar nu l-am găsit în mall-ul unde m-am uitat eu după el. Întrebat din nou Radu de unde l-a luat pe al lui, aflat, da' n-am apucat să ajung acolo și nici timp de colindat Jakarta n-am avut atunci.
Plin de încredere, am scos din sertar vechiul și prăfuitul Nokia 3410, în ideea că o să-l folosesc până când reușesc să revin în Jakarta si să caut mai în amănunt. Din nefericire însă, majoritatea numerelor de telefon le aveam stocate în memoria telefonului cel decedat (nu în SIM), așa că a fost aiurea tare...
În vremurile lui bune, 3410 stătea cam o săptămână cu o încărcare. Doar că vremurile lui bune au apus de ceva ani, așa că acum săracul de el nu mai duce nici 24 de ore. Lăsat peste noapte pornit, a doua zi spre sfârșitul programului bateria era gata. Trist. Și enervant desigur.
Ideea geni(t)ală mi-a venit într-o zi pe drum spre casă, când am trecut pe lângă un atelier de reparat telefoane. Așa că l-am trimis pe Deni cu telefonul să afle ce si cum și dacă se poate face ceva cu decedatul. Poate e doar în comă, nu mort de tot...Mi-a adus sărmanul telefon cu arcul de la slide sărit, dar cu un diagnostic: e fufu cablul care face legătura între corpul telefonului și slide, și durează o săptămână să vină panglica cea nouă de la Jakarta. Costul operațiunii: cică 200000IDR. Adică 16€, care va să zică. Cum noul telefon urma să coste pe la 200€, am zis că e ok să fac încercarea. Diagnosticul în sine iarăși avea sens. Butoanele care nu funcționau erau toate pe slide. Butoanele cu tastele mergeau ok, controlul camerei foto mergea ok, interlocutorul mă auzea (când reușeam să stabilesc conexiunea, that is). Toate astea erau plasate pe corpul telefonului, tot ce era pe slide mergea prost sau deloc: difuzorul (nu auzeam interlocutorul, nu suna telefonul), tastele de navigare în menuuri și cele de apel/cancel, dungi aiurea pe ecran.

Initiate Rant mode...Rant mode initiated...
Ranting.
Eh, locals...Doar nu vă așteptați să aibă cuvânt sau să înțeleagă ce le spui. De-aia l-am și trimis pe Deni să rezolve, ca să vorbească ei între ei. Da' în fine, și asta "e grele" la o adică.
Serios de tot vorbesc, am momente în care îmi venea să-i strâng de gât, să-i măcelăresc și să le scot mațele pe ochi de nervi. Și asta în principal pentru că în viața de zi cu zi se vede clar că sunt jumate retardați dar nu recunosc.
Acum două săptămâni, amărâții ăia de la hotel îmi furnizează un exemplu clar. Eram la restaurant cu Teo și Radu și tocmai avusesem o oarece criză de glicemie (cred asta pentru că s-a rezolvat ad-hoc cu un Snickers, două lingurițe de zahăr și două cani de vitamina C), și cică să mănânc ceva. Vine amețita de servici, și comand PE LIMBA LOR "cumi bakar", adică calamar fript pe grătar. Vaca se uită la mine, și zice: "cumi goreng?" adică prăjit în ulei? Nu mă vaca domnului, BAKAR! Capisci? BAKAR, că nu mănânc eu ceva "goreng" în uleiul în care prăjiți voi (cartofi, pește și orice altceva la un loc) după ce l-ați furat de la egiptenii ăia care l-au îmbălsămat pe Tutankhamon, fută-vă dumnecați de dobitoci!
Epic de tot...Teo și Radu îmi ziceau mai de mult că nu vreau să socializez și ca dacă aș vorbi limba, aș vedea că de fapt sunt oameni foarte ok. Da mă, nici n-am zis ca nu sunt ok, doar ca sunt incredibil de dobitoci iar eu am oroare de proști. Dacă aș fi zis în engleză, ar fi avut (să zicem) circumstanțele atenuante că vezi dom'le, nu a înțeles săraca. Trecem și peste faptul că 98% din lumea care vine acolo sunt turiști STRĂINI (și deci ar fi cazul sa vorbiți și engleză, dobitocilor!).  Da' mă, dacă nici pe limba lor nu pricep când vorbești cu ei, ce scuză mai au pentru retardul avansat pe care îl afișează? Adică exact chestia cu "taci din gură și toată lumea presupune că ești prost, sau deschizi gura și nimeni nu mai are nici un dubiu..."
Ăia de la hotel mai au scuza (să zicem) că sunt niște amărâți jumătate ne-educați. Eeeei, da' ce credeți că bravii mei colegi de birou (partenerul local CANUSA) sunt mai breji? Neaah, tot o apă și-un pământ. Cică ingineri cu experiență mă! Le-am zis de câteva ori să nu mai facă raportul săptămânal după rapoarte vechi de când șantierul, ci să modifice doar ce este necesar din ultimul raport, cel din săptămâna precedentă. Aș! Citeam raportul dobitocului meu de coleg (sorry, dar e chiar imbecil) și văd că scrie acolo că e în desfășurare construcția întreruptoarelor de înalta tensiune. Vorba lui Manowar, "hai zi zău cu limba scoasă!". Mă retardel, stația e pusă sub tensiune de 4 luni de zile, nu crezi că între timp s-a cam terminat și mama instalației acolo!?
Rant mode OFF.

Revin la povestea cu telefonul.
Săptămâna trecută am fost la magazinul de reparat telefoane, nu, nu am ajuns la Jakarta, poate mâine. I-auzi mă, adică eu abia reușesc să mă descurc la Jakarta într-o zi întreagă dus-întors cu țintă precisă la supermarket, iar tu te descurci în 8 ore? Ok, i-am dat credit și am revenit peste 3 zile. Desigur, degeaba. Se duce un prieten, vino mâine. Buci, nici vineri nu era rezolvată chestia (nici nu mă așteptam să fie) așa că îmi luasem gândul.
Azi dimineață însă, mi-a venit așa într-o doară să-i zic lui Deni să sune la ăia, poate știu ceva. Well, sărpraizz: s-a dus cu telefonul în plic (desfăcut bucățele, cum îl lăsasem) și s-a întors cu telefonul...up and runing! Deni fiind un tip diferit de localnic (dar totuși localnic, vezi fazele cu EU: "tomorrow, 8:30 we start for Jakarta!" Zece minute mai târziu, EL: "so, tomorrow, 7:00, we start!") mi-a adus factura, restul și piesa decedată.

Asta e bucățica nefastă care mi-a generat o grămadă de nervi:

Iar aici în detaliu cred că se vede ruptura. Cine știe câte semnale se rătăceau p-aici, cautând disperate să ajunga la destinație...

Mai trebuie să găsesc cardul de memorie și se cheamă că am rezolvat.
Resurected like Jesus (even tough HE was dead for just a lame 3 days, my brave S5200 was dead for almost a month. Beat this, Bible!), we are now rejoined in a happy life!