joi, 25 iulie 2013

Episodul 61. Derping in Kuala Lumpur

Meh, deci v-am zis c-am fost turist în Kuala Lumpur? Nuuuu? Eh, na că vă zic acuma!
Deci acum ceva vreme mă lovise nițeluș dorul de ducă si fioru’ turistic, așa că am decis (cam într-o doară, e drept) să dau o fugă la Kuala Lumpur. Ideea era că mi s-a spus de către mai mulți cetățeni (ai diverselor nații conlocuitoare de p-aici) că ar fi mișto p-acolo, și fun pentru un getaway from Jakarta. Or PelabuhanRatu. O altă componentă a deciziei a fost că meh, dacă tot ajung acolo, de ce să dau 300$ pe hotel și 1500 pe avion, când pot să dau tot 300 pe hotel, da' numai vre-o sută pe avion?
Așa că mi-am tras un bilet de avion, am rezervat ceva hotel, bagaju’ și hopa hai.
Am plecat de vineri dimineață de la Ocean Queen. Dimineață, am zis. Evident, senzația aia de catifea dată de sculatul la 4 dimineață după o noapte dormită nu prea bine, fără cafea (că e ramadan și oricum nu e nimic deschis până la 10, și doar tâmpit să fiu să mă dau jos din pat la 3 juma' ca să am timp si de cafea!). Drumul până la aeroport n-a fost cine știe ce nazdrăvănie, de două ori ne-am oprit de începusem iar sa mă îngrijorez că pierd avionul. Din fericire însă, am trecut cu bine de toate și am ajuns la aeroport cu destul timp la dispoziție.
Mno, și hai la personalul Făurei-Galați. Lion Air, 110$ pentru calătoria asta. No IFE, no food, no comfort whatsoever. Bun, nici nu mă așteptam la minuni, da’ se pare că alții se așteptau.
O gagică cu moacă de egipteancă, împreună cu familionu' de scorpii, adică ceva sor-sa și mă-sa și bunică-sa. Bunica, în scaun cu rotile, a cam trebuit cărată p-acolo. Legumă. Dacă mă întrebați, locul ei era cam la capelă, nu în avion, da’ asta e. Nu mă-ntrebați, nu vă zic. Șmecheria era că se făcuse timpul de decolare, și gagca aia tot avea câte ceva de comentat la însoțitorii de zbor. Și dăi și comentează și gesticulează, și iar, și iar, și iar. O fi avut vreun motiv poate, da’ frate, dacă tot te decizi să zbori cu low cost, apoi îți asumi niște lipsuri. Vrei mai mult, dai aproape dublu pe bilet la Malayesia Air sau Garuda, și probabil ai și dreptul să faci scandal. Înițial am crezut că au overbooked și tipa nu are loc, dar s-a așezat pe scaun, apoi și-a mai adus aminte de ceva și iar dă-i. Aveam loc la geam, că dacă eram la culoar cred ca mă duceam și o legam de scaun și-i puneam și căluș.
Meh, în fine. Low cost. Ca de obicei, loc insuficient pentru picioare, spătarul scaunului nu se dădea înapoi deloc, așa că am stat două ore în poziția sfinx. Am ajuns bine la Kuala Lumpur, exact la timp, da’ deja mă durea capul. M-am dus și am rezervat taxi (m-a învățat Thomas cum să fac) așa că nu am avut grija alegerii unui taxi oficial. Orcum, tipa de dincolo de ghișeu era nițel surdă, ca n-a auzit când i-am zis că vreau premium. Așa că m-am urcat într-un Proton obosit rău de tot, cu geamurile cam murdare și prostii lipite pe toate ferestrele, și cică hai spre hotel. Până să apuc sa văd taxiul, am scos aparatul foto de la locului lui că cică să fac poze pe drum. Am făcut o singură poză, și aia nașpa, că după cum ziceam, geamurile nu fuseseră spălate de la ultima inundație.

În schimb, asta m-a ajutat să uit de aparatul foto. În consecință, când m-am dat jos din taxi la hotel, l-am lăsat pe banchetă și pa și la revedere. Check in, urcat în cameră, fuck! Unde-i aparatul? Mi-am dat seama instant ce s-a întâmplat, am fugit la recepție, ciuciu, ăla plecase deja. Shitfuck!
Ok, aveam chitanța de la taxi, a sunat omul de la recepție (spre marea mea nesimțire, n-am fost în stare să rețin numele lui. Retard. Io, adică) la aeroport, la compania de taxiuri, da’ fără prea mare succes. Tovarășul șoferul nu răspundea la telefon, și nici la stație. In fine, deja îi cam pusesem cruce și mă gândeam că n-a început prea faimos călătoria. Am zăcut nițel în pat, am făcut un duș, apoi hai să dau o tură prin jur. Fără aparat foto, că am avut da’ l-am pierdut. Ditamai monstrul și io reușesc să-l pierd. Dobitoc sinistru...
Mi-am adus aminte că era deja 7 seara și eu nu mâncasem nimic toată ziua, asa că hai la restaurant. Bufet. Ok. Doar că nu. Deci nașpa. Scump, și numai mâncare locală sau indiană. M-am chinuit destul să găsesc ceva comestibil, da’ fără foarte mare succes. Așa că am trecut și asta la pierderi și hai pe-afară.
La plecare, am mai trecut o dată pe la recepție. Omul „meu” mi-a zis că a reușit să ia legătura cu șoferul, aparatul e la el, dar se tot codeau dacă să-l lase la aeroport la obiecte pierdute sau să-l aducă la hotel. Omul meu a insistat să-l aducă la hotel, ăla că nu că cine-i plătește lui cursa, omul meu i-a zis clar că sunt dispus să-i plătesc (și chiar eram, că la o adică era vina mea că am fost dobitoc distrat), așa că după ce s-au mai cârâit nițel, a ramas că o să-mi aducă aparatul la hotel. I-am lăsat omului 100 RG (cam tot atâția lei românești) pentru plătit taxiul (cam 75RG m-a costat de la aeroport la hotel, prima tură), i-am zis să-i dea 85 taximetristului și restul pentru deranjul lui) și asta e. Cum mi-o fi norocul.
Eh, și am ieșit pe stradă.
Atmosfera e cam la fel ca în Jakarta. Caldă și umedă. Din fericire, cam aici se opresc asemănările. Luminat frumos. Curat pe jos. Sigur, mai erau ceva frunze din diverși pomi, dar nu gunoaie. Nu tu sticle, pungi, mucuri de țigări și alte asemenea. Surprinzător! Motorete puține, mașini destule. Pur și simplu, un aer civiliat. Nu am văzut pierde-vară pe la colțuri și pe borduri cum te asaltează în Jakarta. Nu am văzut vânzători ambulanți cu diverse chestii de mâncare. Era cald, dar acceptabil totuși și plăcut la mers.
Am dat așa o tură largă și am ajuns la turnurile Petronas. Foarte frumoase, iluminație super, am avut așa o senzație de deja-vu.





Adică na, turn, parc cu fântână în față, mall cu acvariu. Sună cunoscut? Probabil de acolo s-a inspirat și măria sa când au dezvoltat zona de la Burj Khalifa.
Am stat eu nițel pe la fântânile din față, am făcut câteva poze cu telefonul, când aud undeva lângă mine: „Hai fă poza odată. Nu vezi cum trebuie?” Hue hue, Daniel și Brândușa, vacanțiști.

Așa că ce era de zis? „mno păi dacă nu vede cum trebuie, poate văd eu”. Și dă-i și vorbește. Am reușit să revin la hotel după miezul nopții.
Era altcineva la recepție, da’ mă știa și ăla deja.
„Sir, Mr. Neagu?” Meh, chiar așa a zis. Neagu. Corect, fără accent. Cool.
„Your camera is with me”
Și scoate omul aparatul meu din sertar, am semnat pentru el, i-am dat și lui un bănuț, pfui, one problem down. Yupiiiiiiiiiiiii!
Am dormit eu ceva, dar nu prea tare. Patul bun, dar tot am transpirat prea tare, apoi parcă mi-a fost rece, în fine. M-am tot zvârcolit de pe o față pe alta, da’ n-am dormit cine știe ce.
Dimineață, cică micul dejun. Destul de ok, dar gagica de la stația cu ouă ochiuri si omlete cam prea ocupată, așa că am renunțat. Am găsit totuși destul de halit, plus cafea, așa că n-am suferit prea tare. Sigur, cafeaua la fel de proastă ca la toate hotelurile din Jakarta. Pe bune dacă am reușit să beau la micul dejun cafea acceptabilă undeva la ăștia. Fie că e Grand Kemang, fie că e Ambharra, fie că e Atlete Century, toată cafeaua e oribilă.
Pus tricou curat, pantalonii scurți, aparatul pe umăr, și hai la făcut poze.




Am pornit să refac drumul spre turnuri, când al doilea incident.
Mergeam io fain frumos pe trotuar, când aud sun strigăt de pe trotuarul celălalt. Am zis că e pentru altcineva, da’ nu prea era nimeni în jur, iar omul părea chiar agitat. A zis ceva de gen „watch out”, când am auzit motor în spate. M-am răsucit, era o motoretă pe trotuar în spatele meu, la vreo 3-4 metri. M-am tras la o parte din calea lui, da’ acum parcă îmi pare rău. A trecut razant pe lângă mine, a întins mâna și a încercat să-mi smulgă lănțișorul de care-mi țin atârnată verigheta. N-a reușit, că-s gras. Așa că lănțișorul era ascuns între două cute ale gâtului printre șunci, animalul a dat gaz și a dispărut imediat. Tipul care strigase (Indian după accent și trăsături) a traversat, m-a întrebat dacă sunt ok, dar mi-a zis ca nu a reușit să vadă numărul. Eu nici atât. I-am multumit de avertisment, l-am asigurat ca nu am pățit nimic și că tentativa a fost eșuată și mi-am văzut de drum. Ce altceva era să fac? Dar desigur am rămas cu un gust amar. Probabil Dubaiul  și apoi traiul foarte izolat din Indonezia m-au dezobișnuit complet de instinctul ăsta al autoprotejării. E drept că după asta am lărgit cureaua camerei foto și am trecut-o pe după gât, da’ altceva nu aveam de făcut.
Am ajuns din nou în zona turnurilor, și m-am dus să văd dacă pot urca să fac ceva poze de sus. Nu puteam, că rezervările erau terminate de două zile. Meh, asta e. Am ieșit în partea din față și am făcut niște poze p-acolo.





Aici e chiar în fața turnurilor, la intrarea în mall. Sony e băiat dăjjjtept, am pus pe sport mode-continuous shot, și dacă dați click aici puteți să vedeți cum arată.
Apoi, a intrat în funcțiune IFOLT (adică federația internațională a turiștilor singuri), i-am făcut poze unui japonez, imediat după el a venit și o fătucă (tot japoneză, că alea sunt urâte cu draci) și cu ocazia asta mi-a făcut și mie poză. N-a ieșit cine știe ce, da’ înfrățirea inter-turistică a funcționat și am și eu poze cu mine, nu numai poze cu diverse.



Am intrat și la acvariu, m-am plimbat și prin parc. Am vrut să intru la ceva expoziție de bijuterii, dar trebuia să te înregistrezi și era o coadă infernală. Am vrut să mă duc la turnul televiziunii, dar m-am încurcat de două ori în indicații și n-am reușit să nimeresc tramvaiul către încolo (mint, nici măcar n-am reușit să văd blestematul de tramvai), deci m-am lăsat pagubaș. Apoi mi s-a luat complet, că a început ploaia. Dacă tot ploua și nu prea aveam altceva de făcut, hai să mănânc ceva. Era clar că nu avea sens să mănânc la hotel, așa că am decis să mănânc în mall. Chili’s a fost lozul câștigător, și chiar așa a fost. Friptura de vită, deși nu semăna deloc a ribeye (asta ar fi trebuit să fie) a fost extrem de bine făcută, gustoasă și toate cele.
N-a fost chiar ieftin, da’ a fost așa de bună că i-am iertat de toate păcatele.
Parcul de lângă Convention Centre este măricel, e multă lume care vine și face jogging, e și un parc pentru copii. E destul de mișto de plimbat, da’ să ai umbrelă că nu știi niciodată când se pune pe plouat.




Și încă:



Am încercat să găsesc ceva suveniruri, dar singurele chestii care păreau interesante șî demne de cumpărat erau niște chestii chinezești din lemn/furnir. Chiar am fost tentat să iau așa ceva, până când uitându-mă printre toate alea, am văzut ceva gen "cina cea de taină” facută pe stilul ăla, și mi s-a luat. Ideea era sa iau ceva oarecum specific local, nu panaramele alea. Magneții erau și ăia înfiorători de scumpi (20 rgt!!? Wtf!!) așa că am decis că o să mă uit în aeroport prin duty free după ceva amintiri din călătoria asta.

Sigur, cârcotașii or să spună că "meh, n-ai vazut nimic din Kuala Lumpur, ai fost numai în centru la turnuri și atât", și probabil că au dreptate. Dar ca să vizitezi ca lumea orașul e nevoie de ceva mai mult de 48 de ore, și musai trebuie sa fii cu cineva care stie să se descurce în oraș fără să piardă vremea cu întrebări aiurea. Cine știe, poate data viitoare. Dacă o mai fi o dată viitoare.

Și ca să încheiem apoteotic, niște poze din terminal:

Trenulețul care face legătura între Corpul central al terminalului și terminalul cel nou.


Și uite-așa și cam așa. Pam-pam!


luni, 8 iulie 2013

Episodul 60. Derp's hobby - part 2.

Sooooo, să continuăm deci!
Gizăs, m-am uitat acum la ultima poză din episodul trecut, pare din antichitate, pe bune!
Vă ziceam data trecută că nu sunt foarte obișnuit cu detaliile și migăleala. Well, situația se îmbunătățește. După ce am făcut piesele micuțe ale vaporașului ăsta, am constatat că e mult mai ușor de tăiat cartonul ăla cu lama aia, bucățica de lemn cu lama ailalta, gaura de interior cu lama ailalta, și tot așa.
Odată ce începi să-ți cunoști sculele, lucrurile se simplifică. Sigur rezultatele nu sunt mereu cele mai bune. Uneori chiar mă gândesc dacă nu ar trebui cumva s-o iau de la început. Pur și simplu, mintea mea acceptă greu rezultatele mediocre. Sunt sigur că dacă m-aș apuca din nou de lucru, ar ieși un model mult mai bun. Doar că piticul ăla mic (și zgârcit) din CCR își bagă imediat nasul (unde uneori nu prea îi fierbe oala) și contraatacă: „Well, și de ce să-ți bați capul? Ca să aibă Nick un model frumos în restaurant după ce pleci tu? Nici măcar nu știi dacă o să reziste pe-acolo sau o să-l distrugă cine șite ce copii nesimțiți la câteva zile după ce pleacă Alex de la tine”. Nici măcar nu-l pot contrazice foarte tare...Doar că nu mă simt ok știind că se putea face mai bine.

Era clar că nu puteam să las coca navei doar în rezistența mecanica oferită de carton. Așa că am dat pe deasupra un strat de aracet. A mers bine, structura s-a rigidizat sensibil, dar onduleurile din filele de bordaj s-au accentuat și ele. Deni a reușit să facă rost de o sacoșică de rumeguș (probabil lemn de palmier, după culoare) așa că am făcut un fel de chit, din rumeguș și aracet. N-a mers conform așteptărilor. Aracetul nu are masă de umplere, dispare aproape complet la uscare. Așa încât, chitul meu a lăsat așchiile de lemn aproape intacte pe suprafața modelului. Foarte aspru, și aproape imposibil de șlefuit în condițiile de față. Poate dacă aș fi dat un strat foarte gros, apoi să șlefuiesc TOT...


M-am obișnuit cu ideea că așa o să iasă. La modelul următor o să încerc să umplu spațiul dintre coaste cu ceva burete sau polistiren, în așa fel încât să nu mai apară (nu la nivelul ăsta, cel puțin) fenomenul de ondulare între coaste. Următoarea problemă: etanșarea. Am cautat disperat un lac transparent, dar fără succes. Am luat un tub de spray care s-a dovedit a fi vopsea neagră. Am dat un strat peste tot (și prin interior, adică) dar asta m-a lăsat cu altă problemă: vopsitul final. Negru este o culoare al dracului de greu de astupat cu altceva. 

Mai ales când acel altceva disponibil sunt doar niște acuarele de tot rahatul (chiar dacă cică acrilice). Culorile sunt mate după uscare, iar ca să ai ceva putere de acoperire trebuie să dai ori 3 straturi, ori sa folosești vopsea foarte groasă de la început. Probabil o să adopt strategia cu cel puțin 3 straturi, ca să se cunoască mai puțin urmele de pensulă.

Am umplut burta navei cu ceva pietriș. Cam 300gr. Am făcut probă în chiuvetă, sper să fie ok. E foarte greu de verificat asieta în chiuvetă, pentru că nu vezi decât o parte a modelului de-odată. Era probabil mai ușor de făcut asta în piscină, dar iarăși apare piticu’ ăla răutăcios cu „why bother” și  iar mi-e greu să-l contrazic. Pietrele de balast le-am lipit cu aracet, și mi-e teamă că nu mai am cum să modific ceva nici să vreau. S-au prins al naibii de bine.

Am făcut și piesele de pe punte. Mă apucasem de ele de mai demult, între două etape de asteptat sa se usuce altceva, dar acum vi le arăt gata vopsite. Confecționarea lor nu a fost tocmai simplă, dar asta mai mult din cauza condițiilor rudimentare în care am lucrat decât pe motive de complexitate a pieselor respective. Am folosit o grămadă de sandvișuri de carton și lemn ca să ajung la grosimile necesare. 
  

Am desfăcut de mai multe ori straturile de carton ca să permit muchii relativ drepte pentru îndoituri și apoi le-am relipit.
Acasă nu mi-aș fi bătut capul prea mult cu presatul. Mare spanac, iei 4 cărți mai solide și gata presa. Aici nu am carți, nu am multe lucruri. Așa că folosesc cutiile de conserve de suc de roșii pe post de prese. Nu foarte grozave, că au numai juma de kil fiecare si suprafață cam mică. Nici nu le poți pune teanc asa ușor, nu fără să riști să se dărâme turnul babel și să faci zob diverse chestii p-acolo. Am încercat să folosesc piesele originale din carton, dar uneori dimensiunile pur și simplu nu permit muchii suficient de fine ca să iasă ceva acceptabil, așa că am renunțat si am confecționat piesele respective din lemn. Pentru ca singurul lemn pe care îl am sunt bețele alea de înghețată, am făcut sandvișuri de câte două, trei sau chiar 4 bucăți, lipite între ele apoi taiate la dimensiunea necesară. Nu e ușor, dar am constatat (cu oarece surprindere, să fiu sincer), că ÎMI PLACE SĂ FAC ASTA! E foarte liniștitor să găsești soluții la niște chestii. Sigur, uneori rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor. Te chinui ca sfântul, găsești o soluție, și la urmă ai capătat...o lumină de poziție, de exemplu. O chestiuță de 3x3x3mm pentru care ai muncit o oră.







Mai nașpa e când trebuie să aștepți să se usuce vopseaua. Aia mă scoate din minți. Dai o mână de vopsea, apoi...trebuie să faci altceva timp de cel puțin 6 ore, ca să fii sigur că nu se amestecă culorile.
Și nici aia nu e sigur tot timpul.
Partea care stă în apă se cheamă operă vie. La trăznaia asta de vaporaș, opera vie ar trebui să fie roșie. De obicei e asa, nu știu precis de ce. Probabil la navele normale, compoziția chimică a vopselei (cu toți inhibitorii ăia pentru creșterea faunei și florei) favorizează culoarea asta. Linia de plutire se trage cu alb. Opera moartă (restul navei deasupra liniei de plutire) are culoarea pe care o vrea proprietarul navei. Alb, gri deschis, negru, depinzând de navă. Drăciile astea de vase utilitare mici (remorchere, împingătoare) de obicei sunt negre. Eh, gata cu teoria. Adică nu, nu chiar gata, că în teorie, dai fondul cu culoarea deschisă, apoi din ce în ce mai închis. Mno, țineți minte sprayul ăla mega-dibaci pe care l-am luat din Jakarta data trecută? Ei, ăla e negru. Așa că am dat la straturi de roșu pe corp pân-am amețit, tot încercând să scot ce trebuie.



Am consumat jumate de rolă de bandă izolatoare pentru mascat partea care nu trebuia vopsită, și rezultatele au fost...ăăăăă....relative? Adică prima oară au fost relative, că ultima etapă au fost dezastruoase de-a dreptul. Noroc că am avut inspirația să dau un strat de ojă peste linia de plutire, așa ca apoi am putut sterge cu ceva mai mult entuziasm rezultatele cataclismului. Uite un loc în care m-a ajutat al naibii lipsa de răbdare. Dacă eram suficient de răbdător și nu dădeam benzile de mascare la o parte decât după x ore, ca să fie uscat bine? Mai ștergeam ciuciu! Așa, în câteva locuri s-a luat chiar bine, iar retușurile n-au fost greu de făcut.




De data asta am lucrat numai cu mâna liberă, fără bandă de mascare fără nimic. Shit, habar n-aveam că pot să-mi țin răsuflarea atâta! Și mai interesant e că nu-mi dau seama că îmi țin respirația decât când termin de dat tușa respectivă.
Pensula e de rahat. Probabil mi-ar fi trebuit una rotundă, ca un penel, nu stiu. Nu mai țin minte la ce se folosesc diferitele tipuri, dar cred că e cazul sa mă apuc de studiat.
Până una alta, e chin mare cu datul cu lac. Ojă transparentă, adică. Sticluțele su gura mică și pensula normală nu încape, așa că pe moment sunt forțat să folosesc pensulica cu care a venit prostia. Adică deja ultima jumătate a sticluței e aproape impoibil de folosit, pentru că la fiecare mișcare trebuie să înfiletez dopul până la capăt, să aștept să se satureze perii pensulei cu lac, apoi să dau, etc. Imaginați-vă că aveți de dat cu ojă vreo 500 de degete așa, cam asta e suprafața de care vorbim. Și desigur, ar trebui date două straturi...
Următorul experiment: dacă diluez oja cu acetonă, nu cumva atacă culoarea? O să trebuiască să încerc, să văd ce si cum. Dacă iese, atunci o să încerc să deșert două sau trei sticluțe de ojă într-un borcănel (fost de muștar, parcă) și să folosesc pensula cea mare. Pe care apoi sper s-o pot spăla suficient de bine ca să permită folosirea ulterioară.
Well, a mers! Sort of...
Da, mizeria atacă culoarea. Dar numai dacă nu e uscată binebinebinebine de tot. A mers dat cu pensula mare, că altfel cred că înnebuneam cu prostioarele alea mici.
Mbooon, deci ultima (ziceam io, hehe) repriză: în jurul bordului, remorcherele au de obicei montată o bordură de protecție, din lemn. În planurile inițiale, aici trebuia folosită o bucată de carton. Desigur, bucata respectivă nu asigura nici jumate din grosimea indicată pe desen, așa că am purces la munci. Am tăiat baghete de polistiren (nu mai știu de la ce suport, cuptorul normal, ăla cu microunde sau mașina de pâine) de 2x2 mm ( și am strcat o grămadă de material în tentativa asta), apoi, je, marele inteligent, ce-am zis? Meh, dacă dau niște aracet și niște vopsea, e ok. Am dat aracet, din belșug. Am dat vopsea, și mai și. Nu musai de voie, da’ baghetele alea sunt al dreaq de mici și pentru o pensulă mai fină decât a mea. Așa a semănat cam a bidinea. Whatever, ideea e că am tot vopsit și revopsit prostiile alea de baghete de vreo 4 ori. La un moment dat m-am declarat satisfăcut de rezultat (sau pur și simplu m-am saturat să fac aceeași treabă de zșpe ori, fără îmbunătățiri notabile, una din explicațiile astea) și am luat decizia măreață: o să dau cu las, „sigilez” vopseaua și gata!
Huehue, doar nu credeați că-i gata!? Ce naiba...
Am dat io stratul de lac (cu pensula mare, cinci șase mișcări și gata), apoi am lăsat la uscat și mi-am văzut de ale mele. Adică citeală+alune. După oarece timp (când am gătat alunele din cutie, that is) m-am dus la frigi să refac electroliții (incredibil cum te poate secătui de lichide mâncatul alunelor, n-aș fi crezut în veci!!) și dacă tot am trecut încolo, hai să văd ce face vaporache și dacă i s-a uscat stratul.
Dezastru! Well, cum ziceam, acetona atacă polistirenul. Indiferent ce straturi a avut peste, baghetuțele mele s-au scofâlcit, topit și fărâmat. Mno, deci niște ore de lucru duse pe copcă/apa sâmbetei/down the drain (alegeți una din variante, care va excită mai tare).


Era clar că nu pot sa las acolo mizeria, așa că am luat satâru' și jos cu ea!


Mmmbun, da’ acuma din ce fac bordura aia?
Măi, nu mă întrebați cum naiba s-a făcut în creierul meu legătura cu Robin Hood. Nu există nici un motiv, nu am reușit să identific nici o legătură/conexiune între subiecte, da’ cumva mi-a tâșnit în minte faza cu despicatul săgeții la concursul de tir. Și mi-am amintit că MithBusters au verificat, și au reușit ceva similar folosind săgeți din...bambus! Ahaaaaaaaaaaaaa! Bambus da. Adică am, sau ba? Am avut, frigărui mici. Astea însă sunt rotunde, așa ca am făcut o probă cu una. Am încercat s-o tai pe lung cu lama, n-a mers. Apoi am încercat s-o despic. A mers, și era să-mi ia și degetul cu ocazia asta. E ciudățel fenomenul, că intră foarte greu inițial, apoi trece ca prin brânză. Deci trebuie apăsat suficient de tare până intră, apoi redusă imediat presiunea, că altfel te trezești cu lama înfiptă bine de tot în degete. Și nu de alta, da’ dacă murdăream de sânge p-acolo chiar mă enervam. Așa că na, bordurică din lemn. Nu sunt bucățile chiar identice, da’ probabil sunt ok.




Părea că e cam gata, niște mici retușuri cu vopseaua, ojă de protecție și hai la baltă! Meh, not so fast! Pentru că la următoarea mână de gri pe punte, s-a segregat vopseaua pe culori. Habar n-am de ce și cum, da' ăsta e rezultatul:

Au urmat înjurături multiple, mâna s-a dus spre cutia puștii, da' până la urmă am respirat adânc, numărat până la 10, expirat, repetați până se duc nervii, boon, înapoi la treabă. Cu răbdare, cu pensula uscată bine, pâș-pâș, am revopsit puntea.
Și am motat cabina la locul ei, dat bine de tot cu aracet de jur împrejur, dat cu ojă pe la îmbinări și zonele de trecere între culori diferite, șiiii...cam ăsta e vaporașul.






Sper să îi placă să se joace cu el.