Derp’s Hobby, part 3.3. Circular movements

Bine ați revenit în șantierele navale din deșert!

Tudei’z speșăl, sandviș de pâine cu nimic, că n-avem cu ce! Eniuei, să purcedem la povestit.

După ce mi-am belit degetele de vreo 4 ori în șmirghel și așchii, m-am dus iară la ACE și am o trăznaie de-aia de cauciuc în care se montează șmirghelul. Altă viață, titan ice, da’ mai cu grijă așa că rămân urme negre de la cauciuc pe muchii. No problem, în scurtă vreme am avut carena șlefuită corespunzător:

V-am zis data trecută că trebuie balast și ca am luat din DragonMart niște plumbi de pescuit. Well, problema cu plumbii ăia e că au formă bună pentru...well, pescuit. Iar eu nu pescuiesc. Așa keci, Am luat o cutie de fileuri de anșoa, pus pe aragaz, și ce să vezi, patru cutii de fileuri mai târziu aveam niște lingouri taman potrivite să încapă în spațiul dintre coaste:

Două lingouri au fost doar date în două, celelalte două le-am taiat în 4 ca să pot ajusta mai bine distribuția. Echipat corespunzător și cu două straturi de lac pe el, vaporașul a făcut prima baie în cadă:

Multumit de rezultate, am purces la o judecată corespunzătoare și am decis să fac demontabil călcâiul cârmei. Ideea e că odată pusă cârma pe poziție, nu mai poți scoate axul elicei de pe poziție și deci nu mai poți adăuga unsoare. În mod normal asta nu e o chestie prea gravă, pentru că tuburile axelor au o conexiune T prin care se umplu cu unsoare. Eu n-am așa ceva, deci am nevoie să mențin ansamblul demontabil. Așa că, am dat trei găuri în locul potrivit, alezat locașe cât sa se îngroape capetele șuruburilor, apoi am tăiat cu traforajul și am dat iarăși cu lac:

Era deci timpul pentru pasul următor. Acuma, în mintea mea pasul următor era încă niște lac (vreo două straturi) și vopseaua, da’ mulți tovarăși de pe forum au susținut vehement că musai trebe fibră de sticlă, că altfel ești mâncat de gărgărițe!

Mno bun, fiind prima oară când fac așa ceva, am zis io sa ascult de ăi mai bătrâni, că or ști ei ce zic. Sigur, acuma vă gândiți deja că „hue hue, I can see where this is going”, și probabil aveți dreptate, da’ iezistă o esplicațee: oamenii respectivi nu s-au gândit cât de tare pot să se complice lucrurile când ceva merge prost.

Prima chestie a fost să găsesc sugstanța. După repetate încercări, am decis să apelez la o firmă care repară bărci de-adevăratelea. La o adică, ar trebui să știe tovarășii cu ce se mănâncă treaba asta cu fibra de sticlă, nu?

Well, nu, sau cel puțin nu tocmai. Pen’că vedeți voi, sunt mai multe feluri în care poți beli o pisică. Ce s-o mai dăm atâta de gard, oamenii au fost de bună credință, da’ ce mi-au dat ei era potrivit pentru ce făceau ei, nu pentru ce-mi trebuia mie. Ca urmare, Stratimat-ul pe care mi l-a dat era prea grosier ca să se preteze la lucrarea mea, iar rășina era poliesterică, nu epoxidică. Altă metodă de lucru, altă mâncare de pește.

Am fost inspirat și nu am folosit fibra, am așteptat până la concediu și am luat de acasă țesătură de fibră de sticlă corespunzătoare pentru ce-mi trebuia mie, dar am decis (într-un moment de rătăcire) să folosesc rășina de la Dl. Fadi. V-am zis deja că e altă mâncare de pește, și probabil știți și singuri că nu toate muștele fac miere și nici toți peștii nu sunt comestibili.

Din nefericire, eu am aflat asta the hard way, adică după ce am încercat. Rășina a refuzat sa se usuce complet (ulterior am aflat că de fapt AIA era uscarea completă, procesul tehnologic cică necesită și un strat de răsină de alt tip, care să-l sigileze p-ăla de dedesubt) și vaporașul meu a devenit un monument de lipici prost uscat, care nu se dădea înlăturat cu nimic.

E greu de descris acum disperarea pe care am simțit-o atunci. Zile întregi am încercat să găsesc metode să înlătur urmările dezastrului. Aș fi fost fericit măcar să reușesc să revin la situația anterioară, lasă dreaq strat de fibră și altele. Am încercat să curăț pe rând cu alcool, cu acetonă, cu lama. Nimic n-a mers. Mizeria era ATÂT de nașpa, că șmirghelul se înfunda imediat și apoi se lipea de reziduurile proprii, lama se împiedica și rămânea lipită, nimic.

Soluția salvatoare a venit de peste ocean. Nu, nu mi-a trimis nimeni ceva produs minune din US, ci un american mi-a dat ideea să mai pun un strat de chit peste. Cum nu aveam foarte multe alternative (ăăă, nici una de fapt?) am repetat migălosul proces al chituirii și la început părea să meargă. Chitul se usca ok, lipicioșenia mizerabilă era dedesubt, all ok. Or was it? He he, no, it wasn’t. După câteva zile au apărut crăpături în chit, și ce se lua de acolo lăsa o chestie lipicioasă dedesubt...

Din nou colegii de pe forumul american au venit cu oarece idei, și la final, am decis că singura soluție viabilă era șmirghel, forță și mult praf.

Încă o vizită la ACE, luat cel mai grosier șmirghel disponibil pe raft, și hai la luptă!

A fost greu, dar am reușit în câteva zile să înlătur efectele încercării nereușite de acoperire cu rășină. Desigur, din punct de vedere tactic era un progres major, dar pe plan strategic proiectul nu avansase cu nimic în ultimele 3 luni.

Din fericire, cam tot pe vremea aia am nimerit pe interneți siteul unui magazin din Sharjah, care părea sa aibă vestitul Z-Poxy P40, rășina epoxidică pentru impregnare pe care toți colegii de forum de peste ocean o folosesc și o recomandă. O călătorie spre Sharjah la 7 seara e ceva ce nu-mi doresc să repet, omul avea o singură cutie de rășină rătăcită undeva în depozit, da’ la sfârșitul serii eram înapoi acasă cu rășină cu tot.

Rășină este, fibră de sticlă este, alcool denaturat este (încă o vizită la ACE), așa că în scurtă vreme vaporașul meu a căpătat haină nouă.

Din păcate, cam acolo s-a oprit ofensiva de iarnă. Sprayul de grund pe care l-am luat din ACE a fost înfundat și am pierdut cam o săptămână încercând (fără succes) să-l desfund, apoi au venit fetele și desigur am închis șantierul că nu mai e loc de nimic pe nicăieri. Într-una din zile am zis să mai fac câte ceva, așa că am montat pe poziție servo-ul și am șlefuit nițel cârma. Acuma, soluția de fixare a penei cârmei pe ax propusă de ei mi s-a părut cam firavă. Ideea mea era să dau două găuri de 1mm în axul cârmei, prin care să trec tije din ceva metal (bolduri tăiate?) și totul bine ținut la un loc de epoxy. N-a mers rău, în afară de faptul că s-a îndoit axul de la una dintre găuri, și când am vrut să-l aduc nițel la forma inițială, mno, s-a făcut din două bucăți. 

No big broblem, rezolvăm! Un pic de SuperGlue, bolduri tăiate să le întărească, bridele de alamă îndoite cu grijă în jurul axului și puse pe poziție, apoi niște 5 min Epoxy și gata. Nițel chit, nițel șmirghel, o baie în cutia cu lac, și cârma e cam gata și nu cred să aibă șanse să se fufu așa degeaba. 

Cârmă am, ceva vaselină am făcut rost, asamblat a xșpea oară sistemul (mereu uitam câte o piesă sau ordinea corectă a operațiilor) și poftim:

Toate conexiunile făcute, plumbii în sacoșă, stația și cârpa, hopa sus pe casă să-i facem prima baie. Ideea de bază era să verific din nou cantitatea de balast, și să încerc să reglez poziția de zero a cârmei, fie din tijele de comandă fie din trimmerul stației ca să meargă drept.

He he, deja știți nu?

Am stabilit poziția balastului, dar restul...nu prea. Bateria are în ea cam cât a rămas de la încărcarea din fabrică, nici dracu' nu s-a gândit s-o pună la încărcat. Elicea cam bate (piulița din interior nu e foarte aliniată cu restul elicei) și se aude pacpacpac în mers, și probabil dacă mi-aș fi amintit să strâng șuruburile de la cuplaj era mai bine. Da' una peste alta rezultatul probelor de aseară e clar: nu se mișcă! Elicea se învârte în direcția corectă, dar la turația maximă posibilă, vaporașul nu înaintează deloc. 

Desigur, o să refac proba după ce încarc bateria în mod corespunzător, dar oricum nu pot să înaintez foarte mult. Dacă nu merge nici așa, o să trebuiască să decid ce anume modific. Dacă trebuie să modific bateria (9.6V poate nu sunt suficienți ca să-mi asigure turația corespunzătoare pentru motor), noua baterie va trebui amenajată în carenă și deci am nevoie de spațiu de manevră. Mai mult ca sigur ar trebui să fie o baterie LiPo de 14V, așa că balastul va trebui redistribuit și eventual suplimentat, că e diferență mare de greutate între LiPo și NiMH.

Ce-o ieși, vă zic data viitoare.

'Aide pa!

Episodul 95: The usefull pet

Săptămânile astea am tot umblat hai hui. Întâi la Zagreb, acum la Brugg.

Cu treabă, nu turist. De fiecare dată, deciziile au fost luate cam pe genunchi iar eu am fost cel mai convenabil plasat.

Călătoria la Zagreb a fost decisă cam în ultimă instanță, așa că acolo sunt circumstanțe atenuante pentru tovarășii de la noi. Practic s-au rezolvat probleme de principiu cu două zile înainte de data stabilită, așa că na, cine să se ducă decât ăla care n-are nevoie de viză. Pe termen lung e folositor să ai ciotcă de indieni la îndemână, da’ la înghesuială de-asta nu mai merge.

Vizita în Elveția însă n-a mai fost aranjată pe genunchi. Well, mint. Tot pe genunchi a fost făcută treaba, da’ chiar nu era nevoie. Se știa data călătoriei încă din decembrie, și toată lumea a stat degeaba și și-a numărat degetele. Cu o săptămână înainte, hopa stai, cine se duce? Cum cine, da’ nu de-aia avem albu’ acili-șa?

Cred că pe undeva p-acolo pe la noi, cineva s-a prins de faptul că sunt un animăluț de casă foarte util pe lângă gospodărie. De ce să ne mai batem capul cu vize, aprobări, cheltuit bani, când petul se mișcă lejer prin majoritatea locurilor unde avem noi de trimis? Are și clasă destul de mică, e low maintenance, oferta zilei!

Așa că nici n-am ajuns bine acasă de la Zagreb, că a trebuit să-mi spăl și să-mi calc cămășile cu mânecă lungă. Viața lu’ Marcoci și pe negrul ăla de-mi spală mașina, că luna asta a luat banii degeaba. Jumătate din timp masina a stat în parcare nemișcată, așa că n-a avut nimic de spălat la ea.

Credeam că am luat cam degeaba haina asta groasă, că deh, când o să apuc s-o port? Mno, deja se cheamă că și-a scos banii...

E enervant că am o singură pereche de ciubote mai groase, dar asta deja era overkill. Bine, la cât de rece (sau nu) e aici, puteam să-mi iau și pantofii, așa că a doua pereche de ghete chiar nu prea se justifică.

Să vă zic câte ceva de cele două orașe.

Zagreb: 45 de minute de zburat de la Munchen, cu un avion care ziceai că-i tramvai. Chiar râdeam cu Jasem, că nouă ne-a luat cam tot atât de acasă până la DXB. Prima impresie a fost la aeroport. Nu s-a pus problema să ne lege la terminal. Nu pentru că zborul a fost oarecum regional ci pentru că...n-au. N-au terminale. Deloc. Toate avioanele se parchează undeva, autobuz și asta e. Control pașapoarte, 3 ghișee. O bandă pentru bagaje. Gata. Cred că toată clădirea aeroportului încape în terminalul nou de la Otopeni...

Orașul în sine: Zici că e Brașov, nițel mai curat dar parcă și un picuț mai mic. În rest, bucățică ruptă. Aceleași străzi înguste și întortocheate în centru, Catedrala (Biserica Neagră), Piața Sfatului, Republicii, 7 Noiembrie, totul e acolo. Pe bune, așa senzație de deja-vu n-am avut niciodată. Bine, străzile par mai puțin găurite (deși asta poate fi exagerat, că n-am mai fost de oarece vreme prin Brașov ca să știu cât de perforate sunt străzile lor), tramvaiele sunt și noi nouțe, și părea curățel bine peste tot.

Zagrebienii sunt foarte mândri de istoria lor, așa că au la loc de cinte statuia lui Nikola Tesla

Deși era frig rău de tot (vreo -8°C și vânt) acest nene picta în fața clădirii Teatrului Național, 

și erau și ceva oameni pe la terase. Aparent, cică asta e varianta cea mai populară de ars vremea, zăcutul cu ceasurile la o cafea. Destule magazine închise, dar patiseriile nu. Asta mi s-a părut chiar mișto, păpușelele se mișcau:

Dacă tot am fost în țara lui „Hajde Gorane!” am zis să mănânc din bucatele tradiționale.

Mai întâi, kebapcici. Adică ceva ca niște mici. Am mâncat în două locuri, buni, da’ nu ceva să scrii acasă. Nu cred că e chestie de patriotism (nu la mine, în orice caz), da’ părerea mea de mâncăcios e că micii noștri, făcuți cu simț de răspundere și din materialul corespunzător, dau de pământ de la distanțe maritime cu omologii croați.

Urmează, vițel la capac. Descrierea perfectă a chestiei ăsteia este:

Încununarea: salată de caracatiță/ risoto negru cu inele de calamar. Asta e din categoria „holy mother of god, pe cine trebuie să omor ca să mai capăt o porție?”

Desigur, eu fiind țăran coclit și neumblat prin țări străine, nu știu cum fac chestii similare grecii sau italienii sau francezii sau spaniolii, respectiv ăia care au dreaq acces când vor mușchii lor la fructe de mare proaspete. Da’ presupun că indiferent cât de bune le fac și ei, astea ce le-am halit la "Zelen Dvor" sunt la loc de cinste.

Tovarășii sunt foarte patrioți și se jură că au cele mai și cele mai dintre cele mai, da’ sincer din tot ce am mâncat în cele patru restaurante la care am fost, în afară de ubersalatele alea nu am fost foarte impresionat de altceva. Nu că ar fi rele, că nu sunt, da’ nu sunt ieșite din comun. Ca o mențiune notabilă ar fi peștele la gratar. Colegul Jasem s-a ferit să mănânce chestii terestre pe motive de halal (sau mai degrabă non halal) așa că a mâncat pește. Trebuie să recunosc, peștele a fost foarte bun de fiecare dată, langustinele încă mișcau când ni le-au arătat la masă, și nu câștigă marele premiu din motive pur subiective. Eu unul nu mă omor cu peștele, iar langustinele, deși foarte bune, au un raport nașpa tare efort de curățat vs. cantitate de carne. Îți iei în farfurie o grămadă de orătănii de-alea, și la sfârșit au un ditamai maldărul de craci și carapace (pe care te-ai chinuit ca sfântu’ să le crăpi și să le desfaci și să alegi ceva din ele), și ai mâncat cam tot cât din 3 creveți tiger...

La plecare, cea mai tare găselniță: de la control pașapoarte treci PRIN Duty Free ca să ajungi la porți. Nu e un culoar sau magazine separate, nu, treci printre rafturi. Cu grijă, că ai geanta după tine și poate agăți ceva...
Am zburat prin Frankfurt și avionul spre DXB a fost un 747 nou. Am plătit un upgrade la Economy-premium și cred că n-am greșit. Loc berechet, reglaj suplimentar la scaun, nițică mai multă atenție.

Brugg: Prima chestie: am zburat cu A380! Yeei! Din păcate, nu pot să spun că a fost mai mult decât 

Avionul părea obosit, se vedeau semne de uzură pe la scaune și butoane, nimic impresionant. Poate ceva mai liniștit decât 777, dar nu mi s-a părut mai bine decât cu 747-le de la Lufthansa. Desigur, clasa bou-vagon e altceva decât la fotolii de piele și bar, da' deh, dacă n-am învățat destulă carte...Am aterizat la Zurich, și toate au mers ca pe roate. Surprinzător de multe mașini pentru o țară în care cică toată lumea merge cu trenul, bicicleta și alte mijloace eco. Alea or fi pentru turiști, că noi am stat al naibii de mult la coadă la ieșirea din parcarea aeroportului, plus ceva aglomerație pe autostradă.

Hotelul e chiar peste drum de gară și în imediata apropiere de Brugg Kabel AG unde am avut treabă. Greu de zis câte stele are hotelașul ăla. Se zvonește că trei, dar sunt de-alea mai micuțe așa. E frumușel, foarte bine plasat, curat, dar are și bube. Sunt vreo 4 sau 5 prize disponibile în cameră, dar toate sunt standardul local, care nu acceptă ștecherul rotund tipic european. Nu mai discutăm de cel britanic (care e folosit și în UAE). Din fericire, e o priză DIN în baie (pentru uscătorul de păr, da' a mers foarte bine și laptopul) iar ștecherele mici europene se potrivesc în prizele lor, deci nici telefonul n-a sughițat de foame.

Cel mai mare bai însă mi se pare prețul. Oricum, e clar că sunt subiectiv influențat de hotelurile din Asia, unde la prețul ăsta ai o ditamai camera sau chiar junior suite, da’ na, unde dai 10€ pe un cremwușt și o cafea, nu trebuie să te mire prea tare 150€ pe camera de hotel.

E o corcitură ciudată hotelul ăsta. Nu are internet în camere, dar are în hol. Nu are cana de fiert și ceaiul sau nessul pus la dispoziție de cele mai multe hoteluri, dar are frigider cu o bere, o sticlă de apă minerală și una de coca cola, pe care le înlocuiește proprietarul în fiecare zi. Și papuci! are papuci, ceea ce la foarte multe hoteluri nu vezi. În nici un caz nu la 3 stele. Una peste altu’, e ok și nu dormi în frig. Proprietarul (Dl. Lang) e o creatură foarte ciudată, cu o mutră semănând cu Mark Twain – inclusiv mustața – și o voce pițigăiată. Cred că cel mai bine seamănă cu Geppetto. 

Foarte de treabă omul...

Orașul...E și mai ciudat. Nu e foarte mare, aș zice că într-o oră, poate una jumate, i-ai dat o tură completă. Nu știu cât de vioi este pe timpul zilei, că am tot fost la treabă și n-am avut ocazia să văd. Dar seara nu e mai nimeni pe străzi, și toate magazinele sunt închise. Luni seara orașul era mort, marți am fost surprins de câtă lume era la cină în restaurante. Restaurantele sunt 90% italiene, trattoria, pizzeria. Menu-urile în italiană și germană, așa că na, succesuri multiple la ales ceva.

A se observa puzderia de lume aflată pe străzi duminică după-amiaza...

Orașul e curat, așa cum te-ai aștepta de la zona asta. Dimineață am văzut și de ce:

Da, aia e o masinuță care aspiră inclusiv trotuarele. Mișto.

Lângă gară e amenajată o ditamai parcarea pentru biciclete. Bine, nu e chiar parcare, mai degrabă un rastel imens, că e pe straturi. Nu foarte surprinzător, că na, Elveția, aer curat, vaca Milka, doar n-o să meargă ăștia cu mașina...Well, da, doar că nu. Nu numai că e plin de mașini, dar discutăm de M6, SLK, RS5 și asemenea. În plus, SUV-uri. Multe, și mai rar Hyundai. Presupun că după ce treci de surpriza inițială, realizezi că sunt mulți care locuiesc aici și câștigă banii în Zurich sau Aargau.

Zborul de întoarcere n-a fost prea faimos, am avut parte de doi draci în jurul vârstei de 6 ani, tipici vârstei. Gălăgioși spre exasperare, cu butonul de volum blocat la maxim, și desigur cu viermi în fund. Prin urmare, ciuciu somn. Ca un punct mișto, chiar arată cool luminițele mici-mici de pe tavan la A380. Me gusta.

Am reușit să mă bag în pat pe la 1:30, și desigur că la 6:30 când a sunat alarma mi-a venit să mor nițel.

La servici, două mailuri mai importante din alea 24 necitite:

24 Februarie 2016: Oerlikon – Zurich.

1-3 Martie 2016: Seevetal – Hamburg.

Desigur, anunțuri pentru inspecții la fabrică. Timp este destul ca să aranjeze pentru altcineva, și nici nu e foarte sigur că o să se meargă la ele (echipamentele sunt destul de standardizate). Da’ dacă or să vrea să meargă, cred că știu deja cum îl cheamă pe ăla care trage lozul...